Dacă în anul 1783 Ecaterina cea Mare a Rusiei a procedat la anexarea Peninsulei Crimeea, în secolul următor, Rusia Țaristă va repeta acest episod, într-o altă conjunctură, prin filtrul unui război scurt, de mai puțin de trei ani, însă, costisitor, epuizant, ineficient din punct de vedere strategic și, fără vreun rezultat favorabil principalilor beligeranți- Imperiul Țarist și Imperiul Otoman. Europa secolului XIX prezintă o dinamică diversificată și cuprinde o serie de evenimente istorice, de amploare, ale căror efecte s-au răsfrânt chiar și în epoca următoare, fiind caracterizată prin ascensiunea și decăderea unor actori politici influenți și importanți în acea perioadă. Războiul din Crimeea a început în martie 1853 și s-a sfârșit în anul 1856, fiind unul dintre cele mai mari conflicte armate din secolul XIX, implicând două tabere, Rusia Țaristă pe de o parte și Imperiul Otoman, aliat cu Franța, Regatul Sardeniei și Regatul Unit, pe de altă parte și, care, își are originile într-o dispută religioasă, între două entități diferite, cu politici diferite și confesiuni diferite (Imperiul Țarist a cărui politică se plia pe panslavism și panortodoxism și Imperiul Otoman, slăbit din punct de vedere politic, care căuta să supraviețuiască la răspântia continentului european și a celui asiatic). Dacă după cucerirea Egiptului și a Siriei , în secolul XVI, de către turci , sultanul Imperiului Otoman devine “Protectorul tuturor musulmanilor” , acest fapt urma să fie consacrat și recunoscut internațional prin Tratatul ruso-otoman de la Kuciuk Kainargi, însemnând că, inclusiv musulmanii din fostele teritorii otomane ( și anume Crimeea, care era parte a Imperiului Rus ), se aflau sub autoritatea sultanului . Recunoasterea oficială a rolului acestuia ca lider religios, va avea să fie adesea, o sursă de conflict și disensiuni între Imperiul Otoman și Rusia Țaristă. În contextul declinului Imperiului, declanșat odată cu eșecul celui de-al Doilea Asediu al Vienei (1683) și care continua să fie tot mai pronunțat, prevederile de la Kuciuk Kainargi puteau fi considerate, oarecum, ca un fel de revigorare pentru colosul otoman și adesea un bun prilej pentru sultan de a profita de anumite situații, în scop propriu. Însă, nevoia de reformă a Imperiului era tot mai evidentă, în contextul apariției și dominației din ce în ce mai mare a unor actori occidentali pe scena politică europeană. Încă din 1793 apare așa-zisul “Ordin Nou” al sultanului Selim al III-lea prin care se încearcă modernizarea atât militară, dar și civilă, după model european. Apar primele disensiuni și reticențe între dimensunile politică și religioasă, ulemalele respingând ideea de occidentalizare. Din pricina acestor dezacorduri și, în încercarea de a recalibra Imperiul, Selim al III-lea a fost dat jos de la putere, în 1807, proiectul sau de modernizare fiind suspendat, pentru a fi reluat de către Mahmud al II-lea, douăzeci de ani mai târziu. Debutul de secol XIX a facilitat pătrunderea ideilor Revoluției Franceze în Imperiu, grație laicității lor, dar și pentru faptul că sultanul Mahmud al II-lea era admirator al Occidentului. Desființarea armatei ienicerilor și construirea a uneia moderne, secularizarea sferei dreptului și a educației, sau separarea puterii laice de cea religioasă nu au fost, totuși, suficiente pentru a face față “amenințării europene”. În plus, una dintre marile probleme care au marcat declinul Imperiului Otoman, la început de secol XIX, a fost incercarea de consolidare a autorității centrale pentru a putea rezista în fața manifestărilor tot mai intense ale provinciilor pentru independență, dar și criza fiscală determinată de absența veniturilor consistente și costurile reformelor. După moartea sultanului Mahmud al III-lea, se instalează Poarta (“… puterea a trecut de la Palat la Administrația Marelui Vizir (prim-ministru), numită “Poarta” din cauza intrării monumentale a acesteia de la Istanbul. De acum înainte, Imperiul va fi administrat de birocrați, dintre care cei mai importanți vor fi marii viziri Rasid Pașa, Ali Pașa și Fuad Pașa…” ) și odată cu aceasta începe Tanzimatul ( termen definit de către Luizard, în lucrarea Modernizarea Țărilor Islamice, astfel : „reforme; desemnează în istoria otomană lunga perioadă (1839-1878) în care Imperiul a trecut la reforme administrative și juridice de inspirație europeană, în speranța de a opri declinul său”).
De cealaltă parte a Marii Negre, la nord, se afla Imperiul Țarist, actor puternic și influent, în special în Europa de Est, a cărui afirmare în raporturile politice cu turcii s-a remarcat după Al V-lea Război Ruso-Turc, desfășurat între 1768-1774 și a cărui final a fost marcat de încheierea Tratatului de la Kuciuk Kainargi. Dacă pentru Imperiul Otoman, acest tratat îl consacra pe sultan drept liderul religios al tuturor musulmanilor, recunoscut pe plan internațional, pentru țarul Rusiei, același tratat îi asigura rolul de protector al ortodocșilor aflați sub suzeranitatea sultanului, dar și câteva privilegii geopolitice, cum ar fi accesul la Marea Neagră. Rusia Țaristă s-a implicat adesea în conflictele de pe continent, cu precădere în cele cu Imperiul Otoman, nu doar din rațiuni teritoriale sau economice, ci și din rațiuni politice. Odată cu izbucnirea Chestiunii Orientale ( încă de la Al Doilea Asediu al Vienei, din 1683, când, învinși, otomanii au fost nevoiți să cedeze o parte din posesiunile europene Austriei, iar odată cu încetarea expansiunii acestora, în statele balcanice aflate în directă subordine a sultanului, a început să încolțească reticența față de Imperiu, dar și naționalismul, cu precădere balcanic), țarii Rusiei (începând cu Petru cel Mare) au început să își contureze politica panslavistă și panortodoxistă, anti-otomană, dar și expansionistă. Aceasta din urmă a fost transformată mai târziu, în ideologie de stat de către Serghei Uvarov ( ministrul educației în perioada lui Nicoale I), în anul 1833, sub formula ortodoxism, autocrație și naționalism. Slăbit și pe punctul de a se dezintegra, Imperiul Otoman a constituit o miză pentru fiecare dintre hegemonii Europei, dovadă fiind interesul pe care l-a arătat fiecare actor, în parte. Marea Britanie, a cărei politici, la debut de secol XIX, nu era întru totul împotriva Imperiului Țarist ( dat fiind războiul de independență al Greciei, în care atât Marea Britanie, cât și Rusia au fost implicate, cooperând chiar), în deceniul dinaintea războiului, britanicii s-au poziționat, politic vorbind, împotriva vecinului din Est. Deși existase colaborare între Rusia și Regatul Unit, mai ales impotriva Franței, în privința Imperiului Otoman, viziunile celor doi actori erau diferite: Imperiul Țarist dorea dezintegrarea acestuia, din rațiuni geopolitice (cum ar fi accesul necondiționat la Marea Neagră, la strâmtorile Bosfor și Dardanele sau deschiderea porturilor otomane), iar Marea Britanie dorea, tocmai, evitarea prăbușirii imperiului care, pentru englezi, constituia o barieră terestră și o zonă tampon între Europa și posesiunile indiene aflate sub control britanic.
Ambițiile Țarului Nicolae I tindeau și înspre restaurarea Imperiului Bizantin , cu capitala la Moscova ( “a Treia Romă” ), ambiție a conducătorilor ruși, de la Ecaterina cea Mare, încoace, de unde și îngrijorarea vagă a Moscovei pentru Tanzimatul otoman, care, din punctul de vedere al țarului, era fără folos, iar cel mai probabil, rezultatul acestuia ar fi fost sfârșitul imperiului. În 1844 propune un plan guvernului britanic, în ceea ce privește împărțirea Imperiului Otoman, astfel, Marea Britanie ar fi primit Siria și Egipt, Rusia ar fi devenit protectoarea statelor balcanice autonome, iar Istanbul ar fi devenit un oraș liber, însă, Marea Britanie a avut grijă să fie precaută. Franța, la rândul sau, după eșecul din 1812, caută să se refacă și să-și recâștige statutul de mare putere în Europa. Asemeni Rusiei sau Regatului Unit, incursiunile culturale și filosofice franceze în Orient, dar și contactul propriu-zis cu Orientul Mijlociu și cu Imperiul Otoman, în special, au nutrit interesul francezilor pentru regiune, considerând aceasta, o arenă în care Franța ar putea să își crească influența și să se remarce la nivel internațional, ca mare putere, printre ceilalți actori. Ba mai mult, una dintre marile temeri a puterilor europene față de Imperiul Rus, era influența ideologică și politică a acestuia, în special în statele din Balcani, majoritar ortodoxe, aflate sub directa autoritate a sultanului. Incursiunile Rusiei secolului XIX în această regiune reies din implicațiile directe sau indirecte în revoluțiile declanșate de naționalismul balcanic ( cea sârbă, greacă sau din Muntenegru) și de nemulțumirile populației față de raporturile de subordonare dintre aceste state și Poartă. În afara amenințărilor pe care le puteau prezenta Marea Britanie sau Franța, a căror interes era să mențină existența Imperiului Otoman și să stăvilească ambițiile expansioniste ale Rusiei, alți doi actori importanți de pe continent, Austria și Prusia, au preferat neutralitatea față de ambele tabere, deși, în anul 1848 revoluțiile care amenințau Europa Centrală și pozițiile acestora, au fost aplanate cu ajutorul Rusiei.
RĂZBOIUL DIN CRIMEEA (1853-1856)
• Cauze, desfășurarea conflictului, finalitatea conflictului
Cauza sau, mai degrabă, pretextul izbucnirii războiului ruso-otoman din Crimeea, între anii 1853-1856, a fost o veche dispută religioasă dintre Franța și Rusia, în ceea ce privește locurile sfinte din Palestina- dreptul de proprietate asupra Bisericii Nașterii Domnului și a Sfântului Mormânt, protecția și controlul asupra acestora. În anul 1740, sultanul Mahmud I a garantat Franței, printr-o serie de capitulatii semnate, anumite privilegii pentru călugării catolici prezenți acolo, precum și recunoștea Franța drept protectoarea tuturor romano-catolicilor care veneau în pelerinaj, în Palestina. Din pricina tensiunilor interne cu care s-a confruntat Franța, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea (Revoluția Franceză și incidența laicității în cultura și gândirea franceză), interesul acestui stat pentru locurile sfinte s-a redus. Prin urmare, Rusia a profitat de această oportunitate, extinzând privilegiile Bisericii Ortodoxe în Țară Sfânta. Ulterior, în 1850, în prag de război, Ludovic-Napoleon al Franței își exprimă dorința de a reafirma privilegiile romano-catolice asupra locurilor sfinte, din nevoia de sprijin al Bisericii Catolice pentru a-și consolida poziția. Acesta trimite sultanului o cerere formală, care nu a avut prea mare efect, deoarece Nicolae I nu avea de gând să cedeze din drepturile obținute de Rusia. Prins la mijloc, guvernul otoman a propus o soluție de mediere, un compromis între cele două părți, însă această recomandare a fost respinsă vehement.Reacția imediată a Țarului Nicolae a fost aceea de a trimite o misiune diplomatică la Înalta Poartă, pentru a recunoaște tutela Rusiei Țariste asupra celor 14 milioane de creștini din Imperiul Otoman. Alexander Sergeevici Menșikov a fost desemnat drept șeful misiunii diplomatice, care a cerut recunoașterea oficială, însă având în spate încurajările Marii Britanii și ale Franței, Abdul-Medjid a respins cerințele înaintate de Nicolae I, prin diplomatul trimis la Constantinopol, acest episod având loc în data de 8 iunie 1853. Ca răspuns la refuzul Porții, în data de 2 iulie a aceluiași an, trupele rusești au trecut Prutul, pe teritoriul Principatelor Române, aflate încă, sub suzeranitatea otomană.
În încercarea de a intimida, Austria trimite trupe la granița sud-estică a imperiului său . În zadar, totuși, deoarece, nici ultimatumul franco-britanic nu a avut vreun efect, trupele rusești fiind tot în teritoriu. Astfel, la 23 octombrie 1853, Imperiul Otoman declara război Imperiului Rus. Luna noiembrie a anului respectiv a început cu defensiva turcească de la Oltenița, în urma fortificării zonei de către soldații otomani (100000 la număr) , care, de asemeni, blocau Dunărea și accesul acesteia înspre sud. După secvența de la Oltenița, în 30 noiembrie 1853, a avut loc episodul de la Sinope (la 560 de kilometri în Est de Constantinopol, în Marea Neagră) , când o escadrilă turcească a fost distrusă de o armadă rusească. Evenimentul a fost unul crud și tragic, în urma atacului, numărul victimelor cuantificându-se la 4000. Repercusiunile imediate s-au regăsit în presa internațională, care a mediatizat puternic întâmplarea, ajungându-se astfel la confuzie și la dizgrație față de Franța și de Marea Britanie, în special. Îngrijorați că evenimentul de la Sinope le va păta imaginea, Lordul Palmerston (ministrul afacerilor interne din Marea Britanie), decide, alături de Cabinet, să trimită întăriri, în ajutorul Imperiului Otoman. În 3 ianuarie 1854, cu ajutorul turcilor, navele britanice și franceze intră în Marea Neagră, iar flota rusească rămâne blocată în porturi, ca efect al acestei acțiuni. La opt zile de la instalarea escadrilelor aliaților, Sankt Petersburg primește o înștiințare, prin care se solicită retragerea a tuturor navelor rusești din perimetrul Marii Negre și revenirea la Sevastopol, înștiințare însoțită de un avertisment (ofensiva aliaților în cazul în care, Imperiul Otoman va suferi , ulterior, agresiuni navale). În 27 februarie Marea Britanie acordă Rusiei un termen de răspuns de șase zile, răspuns pe care Țarul Nicolae a ezitat să il dea. În urma deciziei Camerei, din 8 februarie 1854 de a trimite întăriri flotei britanice, în ziua de 28 martie a aceluiași an, întaririle britanice au pornit înspre Marea Neagră, timp în care, cei deja prezenți pe teatrul de război, inspectau liniile defensive ale orașului Constantinopol, pentru a plănui intervenția aliaților.Încercările și eforturile diplomatice ale delegaților britanici, francezi, prusaci și austrieci de la Viena, au fost oarecum zadarnice. În speranța că formularea unei note diplomatice, prin care s-ar fi realizat un compromis între principalele părți beligernate, ar fi condus la aplanarea conflictului, disensiunile apărute între țar și sultan, au avut consecințe de proporții. În vara anului 1854, Viena a trimis o a doua solicitare de retragere a trupelor rusești din teritoriul Principatelor Române, aceasta având răspuns pozitiv. Îngrijorat de posibila intrare a Austriei în război, Țarul Nicolae a ordonat retragerea armatei țariste din teritoriul Moldovei și al Țării Românești. Totuși, acest fapt nu a determinat, însă, încetarea ostilităților anglo-franceze. Războiul a continuat prin câteva episoade importante cum ar fi : asediul trupelor aliate din Sevastopol, având că răspuns din partea interlocutorilor asediul fortăreței otomane Kars; un alt episod ar fi bătăliile de la Balaclava și Inkerman, de pe râul Alma sau asediul Taganrogului, în 1855, soldat cu pierderi materiale importante pentru tabăra rusească.
Finalitatea războiului s-a concretizat în anul 1856, prin negocierile de pace din cadrul Conferinței de la Paris, ale cărei rezultate aveau să schimbe nu doar soarta Principatelor Române, ci și soarta Imperiului Otoman, a cărei integritate teritorială urmă să îi fie garantată de către hegemonii Europei, în dauna Imperiului Țarist și ale aspirațiilor conducătorilor săi.
PRINCIPATELE ROMÂNE ÎN SECOLUL XIX
• Principatele Dunărene înainte de 1853
Principatele Române, înainte de 1853, au cunoscut o evoluție diferită față de Serbia sau Grecia. În secolul XVIII, guvernarea celor două teritorii se făcea prin intermediul domnilor fanarioți greci, însă de religie creștină. Ceea ce le deosebea de provinciile otomane vecine, consta în faptul că Imperiul Otoman nu administra direct spațiul danubian. Pe parcursul secolului XIX, cele două entități au întâmpinat mai multe momente ce aveau să fie decisive asupra independenței românești. Poziția geografică a Principatelor a pus adesea spațiul românesc sub semnul dominației străine, pe teritoriul românesc perindându-se otomani, ruși sau habsburgi. Înlăturarea regimului fanariot și trecerea sub protectorat rusesc avea să marcheze parcursul politic și economic a celor două principate pe toată durata secolului XIX. Factorul care a condus la instaurarea influenței ruse a fost Tratatul de la Kuciuk Kainargi, prin care se încerca limitarea abuzurilor conducerii otomane asupra Țării Românești și a Moldovei, garantând celor două părți libertatea de a practica religia creștină și fixarea unei sume fixe de plată, ca tribut. Ba mai mult, tratatul prevedea reprezentanță diplomatică română la Constantinopol și, o particularitate foarte importantă- protectoratul rusesc nu dădea dreptul Rusiei de a vorbi în numele celor două provincii române. Schimbări legislative și administrative au existat și după Kuciuk Kainargi, Principatele Române beneficiind de tot mai multe privilegii, de la tributul plătit cu regularitate, fără alte taxe sau contribuții adiționale, la achiziționarea proviziilor de către Poartă. Rusia, la început de secol XIX, în urma războiului cu Imperiul Otoman (1806-1807), prin întâlnirile Țarului Alexandru I cu Napoleon Bonaparte, de la Tilsit și Erfurt, va obține drept de control deplin asupra Principatelor.
În urma ruperii relațiilor diplomatice franco-rusești, Imperiul Țarist nu a apucat să își consolideze poziția în S-E Europei. Pacea silită din 1812 cu Imperiul Otoman a fost, mai degrabă, un mecanism de a câștiga timp și de a se pregăti de invazia franceză. În urma Tratatului de la București, Rusia a fost nevoită să-și retragă trupele militare din aria Principatelor, exceptând Basarabia. Anexarea Basarabiei din 1812, teritoriu cu o populație majoritar română va avea să fie, pe tot parcursul secolului, motiv de dispută între Imperiul Rus și Principate, respectiv România. În această perioadă exista și un clivaj în societate între boierime, adesea privilegiată și țăranii, discriminați și siliți la diferite practici, de la îndeplinirea normei prin zile de clacă, la obligații în bani sau muncă. Dacă boierii erau scutiți de anumite îndatoriri, clasa țăranilor a căzut victimă a dezinteresului Imperiului Otoman de a asigura garantarea legilor și în mediul rural. O altă realitate a Principatelor dinainte de Războiul Crimeii din 1853-1856, era aceea a capitulațiilor, care încă funcționau și care afectau comercianții. Dacă negustorii și comercianții din exterior se bucurau de scutiri de taxe, pentru comercianții autohtoni, acest fapt însemna mai degrabă regres decât progres. Această stare de fapt predomina și în perioada revoluției lui Tudor Vladimirescu, categoriile sociale din principate voind o schimbare politică la nivel teritorial.
Episodul revoluției lui Tudor Vladimirescu este un alt factor important care a contribuit la schimbarea și independența Principatelor. În manifestațiile sale sociale, Vladimirescu invoca adesea dorința clasei țăranilor de a nu mai fi subjugați și siliți la obligații necinstite, nelipsind din discurs și condamnarea poziției privilegiate a boierului român. Eteria și prezența lui Alexandru Ipsilanti în teritoriu, au jucat un rol-cheie în această revoluție, masacrul asupra comercianților turci din Iași și comportamentul adepților săi, nutrind în rândurile populației sentimente antiotomane. Obiectivul revoluției era acela de a creea un precedent în fața căruia Poartă să nu-i găsească o soluție, obiectiv care ar fi trebuit îndeplinit cu sprijinul Rusiei. Guvernul rus, în schimb, a refuzat să susțină Eteria, ba chiar a dejucat planul organizației și a acordat permisiune trupelor otomane de a interveni. În urma acestui fapt, Vladimirescu a fost nevoit să-și întărească legăturile cu Poarta , iar, în timpul negocierilor cu reprezentanța de la Constantinopol să dezvăluie faptul că românii erau mai degrabă nemulțumiți de conducerea fanariotă, decât de suzeranitatea față de Imperiu. Aceste negocieri, din păcate, i-au adus moartea lui Tudor Vladimirescu, fiind răpit și omorât pentru trădare, la ordinul lui Ipsilanti. Urmările revoltei s-au materializat prin intervențiile armatei otomane și a celei ruse în teritoriu, precum și printr-o negociere a boierimii române cu Poarta, prin implicarea Rusiei, punându-se capăt domniilor fanariote. Prin urmare, s-a revenit la domniile pământene.
În 1822, Grigore Ghica , în Muntenia și Ioniță Sturdza, în Moldova, au devenit conducătorii celor două teritorii, sprijiniți de divanurile boierești. O altă etapă importantă pentru spațiul românesc a fost Convenția de la Akkerman, din 1826, care a adus câteva modificări în privința guvernării Principatelor, astfel, domnitorul era ales dintre autohtoni, de către divanele boierești, pe o perioadă determinată de șapte ani. Convenția mai prevedea alcătuirea unui set de reguli după care să fie administrate cele două teritorii. Acest set de reguli s-a numit Regulamentele Organice, elaborate în forma lor finală, mai tarizu de către administrația de la Sankt Petersburg. În ceea ce privesc chestiunile de politică teritorială per ansamblu, Imperiul Otoman și-a pierdut din autoritate, Rusia fiind principala putere externă care să intervină în problemele legate de Principate. Un alt război ruso-otoman izbucnește în anul 1828, ca urmare a întreruperii Convenției de la Akkerman și a blocării strâmtorilor Bosfor și Dardanele de către sultan, război încheiat în 1829 și având ca finalitate Tratatul de la Adrianopol, document cu efecte directe asupra Principatelor Române. Asupra domnitorilor, tratatul stabilea alegerea acestora, dintre autohtoni, însă pe viață. Fortărețele otomane de pe malul stâng al Dunării trebuiau eliberate, de unde se poate observa și o restrângere teritorială a Imperiului Otoman, în prag de dezintegrare. În ceea ce privește plata tributului, au fost abolite obligațiile în produse, taxa anuală fiind stabilită la trei milioane de piaștri, iar dreptul de cumpărare exclusiv al Imperiului a fost suprimat . Prin Tratatul de la Adrianopol, controlul Porții asupra Principatelor dunărene era doar formal. Efectele tratatului au consolidat poziția Rusiei în teritoriu, de unde și prima acțiune a acesteia de după semnarea păcii, a fost anexarea Deltei Dunării, precum și menținerea trupelor rusești de ocupație în spațiul românesc, până în punctul în care Imperiul Otoman va termina de plătit despăgubirile de război. În schimb, staționarea rușilor pe teritoriul Principatelor a însemnat o perioadă de refacere și de reforme, sub egida Contelui Pavel Kiseleff. S-a procedat la recondiționarea arhitecturii, la amelioralea daunelor războiului, la instalarea carantinei, din pricina epidemiei de holeră, dar, cel mai important, la elaborarea formei finale a Regulamentelor Organice.
Regulamentele Organice stabileau sisteme similare de conducere în ambele Principate și pot fi considerate un fel de precursori ai unei constituții romanești. Procedura de elaborare, conform tratatelor de la Akkerman și Adrianopol, se făcea prin instituirea a unei comisii de câte patru boieri, în fiecare principat, doi numiți de către Divan și doi de către guvernul rus. Se formulau, provizoriu, propunerile acestora, pentru ca, mai apoi , să fie trimise la Sankt Petersburg, pentru verificarea și finalizarea lor. De la Sankt Petersburg, documentele erau predate Porții, apoi înapoiate divanurilor. Regulamentele Organice, în sptiul românesc, au intrat în vigoare în 1831, în Țara Românească și în 1832 în Moldova. Documentele instituiau un fel de separare a puterilor în stat și reglementau fiecare sector al vieții publice, de la sănătate, la apărare sau economie. Puterea executivă era exercitată de domnitorul ales pe viață, dintre pământeni, care prezida cu ajutorul unui consiliu. Puterea legislativă era exercitată de o adunare boierească, formată din patruzeci și nouă de membri , aleși totde către boieri . De precizat este faptul că domnitorul avea drept de veto față de adunare, însă, nu și posibilitatea de a o dizolva. Și acest fapt era realizabil, doar cu consimțământul Porții și al Rusiei. Regulamentele favorizau clasa socială a boierilor, însă nu și țăranii. În ceea ce privește comerțul , din nou, boierii comercianți au profitat de abolirea dominației otomane și a pieței închise, având acum ocazia să își vândă produsele pe piața europeană.
În anii următori, prin contactul cu Occidentul, dar și din pricina prezenței tot mai pronunțate a Rusiei în afacerile interne ale Principatelor, începe să încolțească un soi de naționalism și să crească dorința tot mai mare de unire a celor două teritorii, într-un stat cu independență deplină. Nu doar tinerii studenți români de la Paris vehiculau aceste idei, ci și în spațiul românesc prindeau contur rapid și, proeminent. Revolta din februarie 1848 de la Paris, împotriva lui Ludovic Filip I, s-a răsfrânt și asupra Principatelor. Românii stabiliți acolo au fost nevoiți să se întoarcă șiau adus, odată cu ei, concepția revoluției. În 8 aprilie, în același an, la Iași începe o primă revoltă, o adunare a o mie de oameni, printre care Alexandru I. Cuza sau Emanuil Epureanu. Un comitet format din 16 persoane alese dintre cei prezenți, a redactat o petiție a reformelor politice și sociale, prin care să se garanteze responsabilitate administrativă, abolirea cenzurii sau formarea unei miliții naționale. Petiția a fost semnată de opt mii de persoane. Reacția domnitorului Sturdza a fost imediată, înăbușind revolta și arestând pe unii dintre conducătorii acesteia. În Țară Românească, în schimb, situația a fost diferită, deoarece s-a înființat un guvern revoluționar care a funcționat 3 luni, iar personalități că frații Brătianu, C.A. Rosetti sau Bălcescu au plănuit o insurecție, îndreptată mai ales împotriva protectoratului rusesc. Prima etapă a revoluției în Muntenia s-a desfășurat în 21 iunie, prin adunarea de la Islaz și Proclamația de la Islaz. Următoarea etapă s-a desfășurat între 25-26 iunie 1848, marcată de formarea unui prim guvern provizoriu, la Craiova, prezidat de mitropolitul Neofit. Această formațiune s-a bucurat de sprijinul bucureștenilor, însă, din pricina acțiuni contrarevoluționare, dar și a disensiunilor apărute între membrii săi, se prezenta într-un stadiu precar. Reacția Rusiei la această revoluție a fost una pe măsură, intrând în Moldova la Iași, pentru a pregăti marșul înspre Ungaria, prin Transilvania. Prezența trupelor militare în Principatul Moldovei avea să nutrească frica muntenilor de ocupația militară țaristă. În urma acestor zvonuri, guvernul provizoriu a plecat din București, mitropolitul Neofit organizând, astfel un nou sistem administrativ în baza Regulamentului Organic. S-a înființat un consiliu regent care, însă, nu a durat mult timp, deoarece guvernul provizoriu a hotărât să revină și să inițieze o serie de negocieri cu Poarta. Mesajul trimis către Constantinopol arăta intenția românilor de a continua relațiile diplomatice cu Poarta. Răspunsul Porții a constat în trimiterea a unui efectiv militar de douăzeci de mii de soldați la Ruse, întocmai pentru că, acțiunile Rusiei de înăbușire a revoltelor de pe continent, ar fi putut avea efecte dezastruoase pentru Principate. Reprezentanța Constantinopolului trimisă la București, condusă de Suleiman Pașa nu a recunoscut guvernul provizoriu, în schimb a acceptat formarea unui nou consiliu regent, înglobând membri ai consiliului revoluționar. Cu toate că, în 25 septembrie, soldații otomani au fost pe poziții, nu au putut stopa intrarea trupelor rusești în Muntenia, în 27 septembrie. În urma acestui fapt, Constantin Cantacuzino este ales să prezideze consiliul regent, iar în mai, 1849, Rusia și Poarta semnează Convenția de la Balta-Liman- va marca sfârșitul liberei alegeri a domnitorului de către români, acordul legitimând Rusia în numirea domnilor Principatelor.
• A doua jumatate de secol XIX – izbucnirea Războiului Crimeii și Principatele Române
Tensiunile dintre Poartă și Imperiul Țarist s-au intensificat, de unde și amenințările Rusiei de a invada Principatele, dacă vechea dispută religioasă nu va fi soluționată în favoarea acesteia. În fapt, disputa religioasă nu era decât un pretext, o mască ce ascundea adevăratul interes al Rusiei și anume, accesul flotei navale țariste prin strâmtorile Bosfor și Dardanele către Mediterana, interzis acestora prin Tratatul de la Londra din 1841. Refuzul dat de Constantinopol a determinat ocupația militară rusească în spațiul românesc, repercusiuni directe existând asupra domnitorilor, care au fost obligați să plece. Însă, în această chestiune, au intervenit cabinetele rusești care i-au sfătuit pe aceștia să rămână, chiar dacă ar uzurpa ordinele Porții. Principele Nicolae Suțu, logofăt al Moldovei, în memoriile sale, consemnează acest episod: „ În 1853, armatele rusești au ocupat Principatele și domnul a fost invitat de Poartă să părăsească țara… Cabinetul rusesc, fie că atunci nu era dispus sau nu era gata să schimbe forma de guvernământ, fie că a vrut, printr-una din acele lovituri de stat ireparabile, să-l desprindă pe domn de Poartă, folosea toate mijloacele spre a-l determina să nu se supună poruncii puterii suzerane…”
Imaginea Principatelor de după ocupația țaristă din anul 1853 era diferită, dat fiind faptul că, prezența rușilor în teritoriu prezenta un anumit grad de rigurozitate. Carantina și epidemia de holeră a făcut victime în rândul populației. Controalele efectuale la granița dintre Moldova și Țară Românească s-au intensificat, dar, în general la punctele de frontieră din Principate, regulamentele poliției devenind mai stricte, subliniind, pe de o parte, un fel de teamă și neîncredere a rușilor. Astfel, orice străin bănuit de intenții politice necinstite, “necurate”, era respins, iar refugiații erau imediat arestați. Pe de altă parte, aceste noi reglementări de circulație a persoanelor în teritoriul principatelor erau condiționate și de epidemia de holeră și de carantină pe care autoritățile trebuiau să o asigure fiecărui nou-venit. Din perspectiva pregătirilor de război, acestea existau, însă erau frugale, după cum relatează Patrick O’Brien în jurnalul său de călătorie: mici tabere otomane erau amplasate pe malul drept al Dunării, o unitate militară era instalată la Hârșova, precum și prezența militară exista și în orașele dunărene. O’Brien constată și consemnează în lucrarea sa și urmările ocupației rusești, dând ca exemplu orașul Constanța despre care spune că ” este într-o stare jalnică după trecerea rușilor, care au dat dovadă de asprime distrugând acest loc”. Imaginea Constanței în epocă era una deplorabilă, din pricina portului neîngrijit și a digurilor erodate, neîngrijite și, pe alocuri distruse. Autorul nu ezită să noteze și aspectele politice și disputele care frământau Principatele, astfel, în capitolul IV al lucrării sale, Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene in toamna și iarna anului 1853, Patrick O’Brien specifică abuzurile făcute de Rusia Țaristă asupra Dunării, prin închiderea acesteia către navigație, deși Tratatul de la Viena reglementează libera circulație a flotelor tuturor națiunilor europene pe fluviile continentului, percepția de taxe de navigație sau controlul riguros al punctelor de frontieră de pe Dunăre . Tot O’Brien poate oferi o imagine mai clară a ceea ce a însemnat Protectoratul Rusiei Țariste asupra Principatelor, la mijloclui secolului XIX, subliniind că “Guvernarea este o vasalitate degradantă sub un alt nume, iar instituțiile publice nu dețin decât o parodie de independență. Demnitatea de domnitor, departe de a fi un semn de distincție conferit de către națiune unui cetățean merituos, este obținută în general de cel care reușește să între în grațiile autorităților ruse…” , dar și că Marile Puteri europene ar trebui să intervină și să schimbe situația, deoarece armata rusă poate găsi oricând un pretext pentru a fi despăgubită în urma ocupației, precum și faptul că, Principatele au fost cuprinse în conflictul ruso-turc, involuntar. Conform acestuia, comerțul în spațiul danubian era eșuat, populația avea de suferit în urma abuzurilor făcute de armata străină, adesea alimentele și proviziile fiindu-le confiscate. Economia era controlată și prețurile erau fixate de comisariatul rus. Începând cu 1829, țarul devine adevăratul suveran al Principatelor, deși conform tratatelor încheiate, acesta se erija doar in postura de protector. Consulii-generali gestionau conducerea celor două teritorii. În urma acestui protectorat, Principatele Române au devenit arena de ciocnire a intereselor si de confruntări ruso-otomane. Revenind la Memoriile Principelui Nicolae Șuțu, acesta conferă o perspectivă a rutinei cotidiene din Principatul Moldovei, din timpul războiului, precum și preocupările nobilimii pentru Chestiunea Orientală și izbucnirea acestei conflagrații, despre părerile împărțite și simpatiile față de taberele beligerante, dar și de presupusul rol pe care Austria l-ar avea în acest conflict. Amenințările Austriei cu intrarea în război, au reușit ceea ce ultimatumul franco-britanic și solicitările coclavului diplomatic de la Viena, al marilor puteri continentale, nu a reușit – retragerea trupelor de ocupație rusească și ridicarea statutului de protectorat al Principatelor. O notă din anul 1858, inclusă în lucrarea sa, sumarizează momentul încheierii războiului ” DUPĂ BĂTĂLII SÂNGEROASE, nemaiauzite în analele războaielor celor mari crâncene, după sacrificii imense în oameni și bani, s-a încheiat pacea pentru că Franța și-a atins țelul propus și Rusia a simțit că a continua războiul însemna doar să își sporească pierderile, fără nici o perspectivă de câștig ;…” .
CONSECINȚE
În spatele acestei conflagrații s-au ascuns jocuri geopolitice. Pentru Rusia Țaristă, ocuparea Principatelor și episodul Sinope au fost suportul prin care actorul în cauză și-a arătat potențialul în fața celorlalți hegemoni. Vechea dispută religioasă între călugării romano-catolici și ortodocși din Țara Sfântă, au fost pelicula de suprafață a conflictului, adevăratele motive gravitând în jurul rutelor comerciale de navigație din Mediterana, pentru Marea Britanie sau Bosfor și Dardanele, pentru Rusia. Apărarea Mării Mediterane de colosul țarist a fost susținută și de Franța, a cărei revenire abia începea să se resimtă după eșecul lui Napoleon Bonaparte, din 1812. Ba mai mult, apropierea culturală de Poartă și de invățații Constantinopolului i-ar fi asigurat o bună imagine și un canal de influență în Imperiu și în Orient. În plus, Mediterana, cea mai apropiată poartă către Orientul Apropiat și către Levant, odată aflată sub control rusesc, ar fi împiedicat realizarea intereselor Marii Britanii în Levant și în Egipt. Conferința de Pace de la Paris din 1856, urmată de Convenția de Pace de la Paris, ratificată în 1858, nu doar că a instaurat un echilibru de putere între beligeranți, dar a și reglementat statutul Marii Negre- motiv de dispută și conflicte între Rusia și Imperiul Otoman- prin transformarea țărmurilor în teritorii neutre. Pentru o perioada scurtă de timp, această situație prielnică părea să reziste, până când, în anii ’70 ai secolului XIX, tulburările din Balcani aveau să declanșeze o altă conflagrație de proporții.
Pentru Principatele Române, consecințele Războiului Crimeii au fost de bun augur. Prevederile Convenției de Pace de la Paris a condus la relaxarea conjuncturii în cele două teritorii. Deși au rămas sub suzeranitate otomană, guvernele celor două Principate au primit independență administrativă, fiind astfel posibilă instaurarea principiului separației puterilor în stat, neintervenție în afacerile interne și garanția colectivă a puterilor. Spațiul românesc a putut beneficia de conducerea domnilor pământeni și de echitate în alegerile electorale, de echitate și egalitate în rândul cetățenilor și de drepturi și libertăți cetățenești. S-a înființat Gazeta Oficială (precursoare a Monitorului Oficial), precum și justita a fost reglementată, prin înființarea Comisiei Centrale de la Focșani și a Înaltei Curți de Justiție și Casație, în care activau, după relatările istoricilor, judecători inamovibili și nepărtinitori. Convenția de la Paris nu doar că a permis modernizarea Principatelor, dar, a deschis drumul către unirea dorită încă din anul 1848. 1858 a fost anul în care Moldova și Țară Românească s-au alipit sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, unic domnitor al Principatelor Române Unite.
Previous answers to this question
This is a preview of an assignment submitted on our website by a student. If you need help with this question or any assignment help, click on the order button below and get started. We guarantee authentic, quality, 100% plagiarism free work or your money back.
Get The Answer