Tema dată „ Actele de procedură civilă” anterior a fost studiată de mai mulți profesori din Republica Moldova: Alexandru Prisac; Mihai Poalelungi; Olga Pisarenco; Elena Belei; Bâcu Adelina, etc. și din alte țări: Ioan Leș; Ion Deleanu; Florea Măgureanu; S. Afanasiev; E. Vasilicovschii; M.C. Treușnicova ; E. Liebman; Azulo Camacho; G. Cornu ; J. Foyer și alții.
Scopul acestei lucrări este de a ne aprofunda cunoștințele în tema subiectului ales, de a examina în detaliu actele de procedură civilă, scopul acestor acte, clasificarea lor, consecințtele în caz de necorespundere a acestora cu condițiile, termeniii, etc.
Motivația de a cerceta această temă, are în vedere mai multe aspecte. În primul rînd deoarece activitatea ce se desfășoară în cursul procesului civil se concretizează întrun complex de acte procedurale ale părților, ale instanței ori ale organelor auziliare, ceea ce ne determină să înțelegem importanța actelor de procedură în procesul civil. În al doilea rînd deoarece aceste acte trebuiesc îndeplinite în anumite termene, condiții, contribuind astfel soluționarea cu operativitate a litigiilor în procesul civil. În al treilea organizarea și desfășurarea procesului civil fiind de interes general, legea nu lasă la aprecierea părților, judecătorului sau altor organe stabilirea conținutului, și modului de îndeplinire a actelor de procedură, ci le reglementează în mod amănunțit, cu atît mai mult cu cît activități jurisdicționale desfășoară și alte organe cărora legea le-a dat în competență astfel de sarcini, de aceea este necesar studierea aprofundată a acestui subiect.
Determinarea conceptului de act procedural
Conceptul de act procedural evocă în mod neîndoelnic ideea unei manifestări de voință făcută în vederea producerii unor efecte juridice. Totuși o asemenea caracteristică nu este proprie actului de procedură, ci comună oricărui alt act juridic. Cu toate acestea în literatura de specialitate nu există un consens cu privire la determinarea conceptului de acte de procedură.
În opinia unor autori constituie act de procedură “ orice act făcut în cursul și în cadrul procesului civil de către instanța de judecată și ceilalți participanți la proces, legat de activitatea procesuală a acestora” . Totuși, definiția dată de o parte a doctrinei noastre nu corespunde tuturor exigențelor juridice, fapt care ne obligă la unele sublinieri și considerații particulare.
Definirea conceptului de act procedural, nu reprezintă o problemă eminamente teoretică, ci una cu implicații practice deosebite. Lipsa unei definiții legale a actului de procedură a reprezentat și sursa unor opinii diferite. Pe de altă parte, specificul și complexitatea procesului civil a condus, de asemenea, la determinarea unor condiții diferite cu privire la conținutul și sfera conceptului de act procedural.
Conceptul de act procedural este folosit frecvent în limbaj juridic, dar totuși este folosit adesea într-o acceptiune restrînsă, respectiv de act ce nu poate fi privit în afara înscrisului care-l contestă. Ceea ce înseamnă că în materia procedurală un număr important de acte trebuie să fie materializate în scris, iar forma reprezintă o condiție necesară pentru însăși validitatea operației juridice . De unde și apare promovarea opiniei potrivit căreia în materie procedurală există o legătură intimă între forma și fondul (conținutul) actului, distincția clasică dintre negotium și intrumentum nu are aceiași semnificație ca și în dreptul substanțial.
Întradevăr înliteratura de drept civil s-a remarcat că de esența oricărui act juridic este tocmai manifestarea de voință făcută în scopul constituirii, modificării sau stingerii anumitor raporturi juridice. În dreptul procesual civil situatia nu este diferită, chiar dacă caracteristica actului de procedură de a constitui o manifestare de voință nu este atît de pregnantă sau manifestată ca și în cazul unor acte de drept substanțial .
Problema aceasta este uneori contraversată de chiar și în dreptul unor state occidentale. Explicația este aceeași și ea derivă din complexitatea actelor de procedură, împrejurare care ar “ justifica” o exploatare a actului ca negotium sic a instrumentum.
Pentru G. Cornu și J. Foyer “ atît timp cît sunt manifestări sau declarații de voință destinate a produce modificări în ordinea juridică, actele de procedură sunt acte juridice, de specie diferită” .
Profesorii franceji J.Vincent și S. Guinchard accentuiază latura instrumentală a actului de procedură, ei precizează că “dacă pe plan teoretic, distincția clasică a Dreptului civil dintre negotium și instrumentum își menține tot interesul său practic, în practică, actul de voință al unei părți rămîne fără valoare atît timp cît nu și-a găsit expresia într-un înscris prevăzut în acest scop” .
Alți autori se exprimă și mai trașant asupra conținutului esențial al actului de procedură. După italianul E. Liebman actul de procedură nici “ nu poate fi conceput fără voința subiectului care-I dă viată” . De asemenea o observație pertinentă este făcută de profesorul colombian Azula Camacho, care remarcă “actele de procedură, considerate prin ele însele, nu diferă de cele din dreptul substanțial sau material. Unele și altele sunt produsul voinței subiectelor care le îndeplinesc.
Prin urmare putem defini actele de procedură,ca orice manifestare de voinţă şi orice operaţie juridică făcută în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa de judecată, părţi sau ceilalţi participanţi la proces, în legătură cu exercitarea drepturilor sau îndeplinirea obligaţiilor lor procesuale, respectiv în vederea producerii unor efecte juridice în plan procesual.
Sarcinile actelor de procedură
Actele de procedură îndeplinesc diferite funcții în cadrul procesului civil. Astfel, pe de o parte ele exprimă forma procesului în corespundere cu principiul legalității, în vederea realizării sarcinilor procesului civil. Deoarece, după cum menționa profesorul O. Ungureanu , după modul în care sunt redactate actele de procedură, se poate verifica respectarea legii în procesul civil, iar , pe de altă parte, acestea reprezintă o modalitate de realizare a drepturilor si obligațiilor procesuale ale subiecțiilo raportului procesual civil.
Ca atare, actele de procedură, exprimînd atît forma cît și conținutul procesului civil, întruchipează esența procesului de înfăptuire a justiției, motiv din care acestea trebuie să se supună sarcinilor fundamentale ale procesului civil prevăzute la art. 4 Cod de Procedură Civila ( în continuare CPC). În acest context nu doar hotărîrile judecătorești se supun sarcinilor enumerate la art. 4 CPC, ci orice act de procedură trebuie să se conformeze acestor cerințe.
Evident, pot fi identificate și sarcini sistemice ale actelor de procedură, care sunt condiționate:
1) fie de faza procesului civil la care acestea se realizează ( de exemplu art. 183 – 191 CPC reglemetează faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare. La această etapă a procesului civil, suplimenmtar sarcinilor prezăzute la art. 4 CPC, se înaintează și sarcini individuale specifice doar acestei faze a procesului civil, potrivit art. 183 CPC.);
2) fie de instituția particulară de drept procesual civil ( de exemplu, art.82 – 99 CPC reglementează instituția taxei de stat și cheltuielile de judecată. Iar din conținutul acestor reglementări legale, suplimentar sarcinilor prevăzute la art.4 CPC, poate fi dedusă funcția compensatoria a taxei de stat);
3) ori chiar de voința părților ( de exemplu, procedura în ordonanță (simplificată), reglementată la art. 345 – 354 CPC, constituie o procedură neobligatorie și alternativă procedurii contencioase, realizarea căreia depinde exclusiv de voința părților).
Importanța actelor de procedură
Importanța acrelor de procedură civilă este incontestabilă, căci în lipsa acestora activitatea procedural nu poate fi concepută. Din acest punct de vedere situația însemnătoare aceea a părților din proces. Astfel cum am mai remarcat, părțile sunt necesare procesului, după cum și procesul este necesar părților. Numai că părțile sunt o premise necesară a procesului. Dar chiar și exercițiul acțiunii civile se realizează prin intermediul unui act procedural – cererea de chemare în judecată – astfel cum, de altfel, procesul se finalizează tot printr-un act procedural .
Între actele procedural menționate se interpune un ansamblu de alte acte procedural, toate destinate să impulsioneze soluționarea procesului civil și să determine, în final, pronunțarea unei decizii definitive asupra litigiului. Pe de altă parte, actele de procedură reprezintă și mijloace prin intermediul cărpra părțile își exercită drepturile și îndeplinesc adeseori obligațiile procedurale .
De o importanță particulară sunt actele scrise ale participanților procesuluali. Acestea fixează mai bine elementele judecății și cadrul dezbaterilor, ceea ce permite ulterior și exercitare unui control judiciar eficient asupra hotărîrilor pronunțante de către instanțele judecătorești inferioare.
Condițiile generale ale actelor de procedură
Determinarea condițiilor generale de valabilitate a actelor de procedură civilă este extreme de complex tocmai datorită caracterului veritabil al acestora. Această împrejurare justifică existent unor opinii diferite în literature de specialitate cu privire la determinarea concretă a unor condiții generale . Unii autori, atunci cînd analizează problematica actelor de procedură civila, evită să se refere la condițiile generale de validitate a acestora, alți autori se referă la condițtiile diferitelor categorii de acte procedural .
Cu toate acestea, o prezentare a condițiilor generale de validitate a actelor de procedură, chiar dacă acestea comport uneori excepții importante, este necesară pentru o mai bunpă cunoaștere a mecanismului actelor juridice ce interpretează activitatea de înfăptuire a justiției. Iar o atare determinare este totuși posibilă și trebuie să vizeze atît condițiile de fond, cît și cerințele de formă al actelor .
Prin condiţiile de valabilitate ale actelor de procedură înţelegem acele exigenţe stabilite de lege cu privire la felul cum arată (forma) actul, precum şi conţinutul (fondul) acestuia, care, fiind întrunite în ansamblu, garantează valabilitatea actului, producînd efecte juridice.
Condiţiile de valabilitate ale actelor de procedură se împart în 2 categorii:
a) De formă
b) De fond
În general, prin forma actului juridic se înţelege felul manifestării de voinţă sau mijloacele de exteriorizare a voinţei interne. Din acest punct de vedere ne aflăm în prezența unor cerințe cu caracter general și care sunt influențate și la capacitatea părților .
Actele de procedură civilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) Actele de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă pentru a se putea dovedi existenţa lor, stabilește neindoicios voința părților şi asiguraă conservarea acestor acte. Actele de procedură făcute verbal în faţa completului de judecată vor fi consemnate în scris, în procesul verbal al şedinţei de judecată. În legătură cu forma scrisă a actelor de procedură se impun totuși unele sublinieri. Ea reprezintă o condiție de valabilitate a celor mai multe acte de procedură. Majoritatea actelor dispuse de către instanțele de judecată și de organele de executare trebuie îndeplinite în formă scrisă . De la această regulă există o importantă excepție în privința actelor ce reprezintă manifestări unilaterale sau bilaterale de voință ale părților. Pe de altă parte chiar dacă toate aceste manifestări de voință nu au fost exprimate de părți în formă scrisă, instanț va avea obligația de a le consemna în încheierea de ședință. Dar actul de procedură a părții produce efecte prin simpla manifestare de voință .
b) Actele de procedură trebuie îndeplinite în limba de stat chiar dacă procedura se desfăşoară într-o altă limbă. Această cerință are un caracter general, căci și actele de procedură care se exprimă prin viu grai se realizează tot în limba română. În caz cînd una dintre părți nu cunoaște limba română ea poate recurge la serviciile
unui interpret.
c) Actele trebuie să fie întocmite în termenele stabilite de lege sau de instanţă. Într-adevăr, actele de procedură nu se pot îndeplini oricînd, ci numai în termenele prevăzute de lege, iar în unele cazuri doar în anumite faze ale procesului civil. De asemenea, actele actele de procedură se îndeplinesc, de regulă, la sediul instanței și în cadrul unei ședințe ăpublice .
Actele de procedură trebuie să îndeplinească adeseori și unele condiții particulare, care diferă de la un act la altul, în funcție de obiectul sau finalitatea lui. Nerespectarea tuturor condițiilor generale sau particulare ale actelor de procedură atrage după sine nulitatea acestora .
Conditiile de fond esentiale pentru validitatea unui act juridic sunt:
a) capacitatea de a contracta
b) consimtamîntul valabil al parții care se obligă
c) obiectul determinat
d) cauza licită și scopul
Aceste patru condiții de fond sunt conditii esențiale și cu caracter general, fiind cerute la orice act juridic civil .
In dreptul civil, capacitatea constituie un principiu general potrivit caruia persoanele sunt considerate capabile sa incheie acte juridice, excepțiile fiind de strictă interpretare. Persoanele fizice majore au capacitatea de a contracta. Minorii intre 14-18 ani au capacitate de exercițiu restransă, ceea ce face ca ei sa nu poată incheia singuri contracte, cerîndu-se incuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal și/sau a autorității tutelare. La persoanele juridice, regula capacității de a contracta este dominată de principiul specializarii „Persoana juridica nu poate avea decît acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de inființare sau statut” .
Capacitatea de a contracta este uneori strîns legată de discernămînt, ceea ce face necesare cîteva distincții. Astfel, in timp ce capacitatea este o stare de drept (de iure), pentru ca legea este cea care o reglementează, discernămantul este o stare de fapt (de facto), pentru ca existența lui este apreciata in concreto, de la o persoană la alta. Persoana care are capacitatea de a contracta este prezumată a avea discernamînt, iar cea care nu are capacitatea de a contracta, dimpotrivă, este, prezumată că nu are discernamînt . Prezumția de existență a discernamîntului este o prezumție relativă, iuris tantum, putand fi rasturnata printr-o proba contrara.
Pentru ca actul juridic sa fie considerat valabil incheiat, pe langă existența capăcitații de a contracta este necesară și existența discernamîntului . Jurisprudența
a anulat actele juridice făcute sub imperiul incapacității naturale, adica starea permanentă sau trecătoare în care a lipsit discernamîntul părții care le-a incheiat, datorită hipnozei, somnambulismului, beției sau maniei puternice (ab irato).
Așa cum am văzut, consimțamîntul este voința de a se obliga juridic. Aceasta voință cunoaște un intreg proces de formare, începînd cu nevoile resimțite de subiecții de drept, alegerea mijloacelor de satisfacere a acestor nevoi, cantarirea avantajelor și a riscurilor asumate, hotărîrea de incheiere a unui anumit act juridic, raportarea propriilor interese la interesele terților, armonizarea lor cu cele ale partenerilor și exteriorizarea hotararii pe care o face cunoscuta celorlalți . Este o adevărată construcție tehnică a voinței, un proces esențialmente psihologic din al carui parcurs intereseaza dreptul civil doar doua segmente: motivul determinant al incheierii actului juridic, cauza actului, in ințeles juridic și hotararea exteriorizata de a incheia acel act, care este consimțămîntul sub cele două accepțiuni mai sus arătate.
In concepția clasică, obiectul contractului il reprezintă constituirea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice, definiție în care obiectul contractului se identifică cu obiectul raportului juridic civil. Intr-o altă formă mai pragmatică, prin obiect al actului juridic civil sunt avute in vedere interesele reglementate de părți, în baza și limitele legii, prin mijlocirea actului juridic .
Ca și majoritatea termenilor juridici, cauza are un înțeles tehnic, diferit de cel uzual. Daca, de exemplu, la răspunderea delictuală, cînd vorbim de un prejudiciu cauzat de o faptă avem în vedere causa eficiens (cauza eficientă), în ințeles filosofic, cea care a produs prejudiciul, iar cand vorbim de cauza, drept condiție de validitate a actului juridic avem in vedere causa finalis (cauza finala), prefigurarea mintala a scopului.
Altfel spus, daca obiectul contractului constituie raspunsul la intrebarea „la ce” s-a obligat debitorul (quid debetur), cauza ne ajuta sa vedem „pentru ce s-a obligat” (cur debetur). Cauza reprezintă interesul juridic care determină voința părților contractante de a se lega prin contract, interes pe care legea il are in vedere în aceeași preocupare de moralizare a contractului .
Autori clasici ai dreptului civil au contestat noțiunea de cauză, susținînd că ea complică în mod inutil teoria contractului.
La noi, cauza nu este constestată de doctrină, avînd în vedere că ea, intreaga legislație civila, se declară adeptă a concepției subiective, preferînd voința reală a părților celei declarate. Or, un mijloc eficient de control al voinței exprimate de părți în contract il reprezintă cauza. Voința incorporată în orice act juridic nu se rezumă la consimțamînt, ci ea incorporează atat motivele care determină pe autor să-și manifeste consimțămîntul, precum și scopul urmărit. Cauza reprezintă, deci, o prelungire a consimțămîntului .
Există și condiții esențiale, dar cu caracter special: forma ad validitatem, cerută numai la încheierea actelor juridice solemne .
Clasificarea actelor de procedură civilă
Clasificarea actelor de procedură are nu doar o importanță teoretică, dar și practică, deoarece ne permite să înțelegem corect și sistemic esența actelor de procedură.Actele de procedură sunt clasificate în literatura de specialitate după mai multe criterii. Marea diversitate de criterii care stau la baza unor atari clasificări este determinarea practic de numărul mare de acte procedurale care, în înlănțuirea lor, determină întreaga structură a procesului civil . De aceea , în continuare ne vom opri doar asupra celor mai semnificative clasificări ale actelor de procedură.
După subiectul prin care se realizează actele de procedură, distingem:
a) Acte de procedură a instanței de judecată: în această categorie se includ toate actele de dispozitie ale instanței de judecată reglementate la art.14 CPC.
b) Acte de procedură ale părților: acest capitol putem menționa actele de dispoziție ale părților, care rezultă din realizarea drepturilor speciale ale părților stipulate la art.60 CPC.
c) Ate de procedură ale celorlalți participanți la proces: această clasificare poate fi exemplificată ca model particular prin participarea la proces a autorităților publice pentru a depune concluzii, potrivit art.74 CPC.
d) la Acte de procedură ale subiecțiilor care contribuie procesul de înfăptuire a justiției pe cauzele civile: de exemplu abținerea expertului de a prezenta raportul , potrivit art.160 CPC, se formulează în scris cu presentarea motivelor și are drept efect restituirea instanței judecătorești a materialelor care i-au fost prezentate pentru expertiză.
După forma pe care o îmbracă, putem delimita:
a) Acte de procedură scrise: forma scrisă a actelor de procedură poate fi obligatorie sau alternativă . În anumite cazuri, legea prevede în mod expres forma scrisă a actelor de procedură, de exemplu: cererea de chemare în judecată (art.166 CPC), cererea de apel (art.365 CPC) etc. Sauprin imprimarea în textul legii a cerinței imperative și exprese de formulare scrisă a actului de procedură, de exemplu: cererea de recurs (art.437 CPC), cererea de revizuire (art. 451 alin.(1) CPC) etc. În alte cazuri, aceasta este lăsată la discreția subiectului titular, de exemplu: reeșind din interpretarea prevederilor art. 212 alin. (3) CPC, renunțarea reclamantului la acțiunea sau recunoașterea acțiune sau recunoașterea acțiunii de către pîrît poate fi efectuată doar la discreția părții în forma unei cereri scrise, ci nu în mod obligatoriu. De asemenea, potrivit art. 52 alin. (2) CPC propunerea de recunoaștere și de abținere de la judecată se face oral sau în scris etc.
b) Acte de procedură orale: în anumite cazuri legea reglementează în mod expres forma orală a acutlui de procedură, fie ca modalitate de realizare sau ca condiție de valabilitate a exercitării actului de procedură, de exemplu: susținerile orale, potrivit art.233 CPC, constau în luările de cuvînt ale participanților la proces, respectiv – nu pot fi substituite prin forma scrisă, deși în practica juridică se acceptă în mod complementar prezentarea în formă scrisă a acestora.
În funcție de momentul efectuării actelor de procedură , deosebim:
a) Acte de procedură judiciare: momentul intentării procesului civil poate delimita cadrul normativ și, respectiv, funcțional pentru realizarea majorității actelor de procedură. De exemplu, cererea de chemare în judecată constituie un act de procedură exclusiv judiciar, reieșind din conținutul reglementărilor art. 166 alin. (1) CPC, deoarece, potrivit acestor prevederi legale, oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept trebuie sa depună în instanța copetentă o cerere de chemare în judecată. De asemena, potrivit art.127 alin. (1) CPC, participanții la proces interesați să prevină dispariția ori imposibilitatea administrării în viitor a unei probe utile pentru dovedirea pretențiiloe, pot cere instanței judecătorești asigurarea probei.
b) Acte de procedură extrajudiciare: de asemenea există anumite acte, car fie în mod obligatorie sau facultativ, pot fi efectuate în mod extrajudiciar. De exemplu, procedura prealabilă prevăzută de contract sau de lege urmează a fi efectuată doar în mod extrajudiciar, ca și condiție de valabilitate, deoarece aceasta constituie drept condiție de exercitare a dreptului la acțiune, nerspectarea căreia are drept consecință restituirea cererii de chemare în judecată (art. 170 alin.(1) lit.a) CPC. De asemena, potrivit art.127 alin.(2) CPC, asigurarea probelor înaintate de intarea procesului în instanță judecătorească se efectuiază de executorii judecătorești , de notari, de persoanele oficiale ale misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova în privința cetățenilor Republicii Moldova, în modul prevăzut de legislația în vigoare, sau de judecători, în condițiile prevăzute la art.127 CPC
După caracterul obligativității , distingem:
a) Acte de procedură obligatorii: instanței de judecată, îi este atribuită sarcina realizării anumitor acte de procedură obligatorii . De exemplu, la primirea cererii de chemare în judecată, judecătorul este obligat să emită unul din următoarele acte de dispoziție: încheiere de primire a cererii de chemare în judecată și intentare a procesului civil (art. 168 CPC), încheiere de refuz în primire a cererii de chemare de judecată ( art.170 CPC), încheierea de a nu da curs cererii de chemare în judecată (art.171 CPC). De asemenea, potrivit art.186 alin. (2) CPC pîrîtul are obligația de a depune referința. Iar în cazul nedepunerii ei în termenul stabilit de instanță, pricina este examinată în baza materialelor anexate la dosar.
b) Acte de procedură facultative: reieșind din conținutul și esența principiului disponibilității în drepturi a participanților la proces (art.27 CPC), părțile sunt în drept să dispună liber de drepturile lor procedurale prevăzute la art.56 și art.60 CPC prin actele de dispoziție corespunzătoare.
După unii autori , actele de procedură pot fi delimitate și în funcție de faza procesului la care acestea se realizează :
a) Acte procedurale pregătitoare judecării : în acest context, putem menționa că, în ceea ce privește instanța de judecată, potrivit art.185 CPC, judecătorul, prin încheierea de pregătire a pricinii civile pentru dezbateri judiciare, îndeplinește o serie de acte de procedură, cum ar fi: soluționează problema intervnirii în proces a coreclamanților și interveniețelor, expertiza pîrîtului și, după caz, intervenientului copiile de pe cererea de chemare în judecată și de pe înscrisurile anexate la ea, întru confirmarea pretențiilor reclamantului, și stabilește după caz, intervenientului copiile de pe referință scrisă privind acțiunea reclamantului și toate pobele necesare, remite reclamantului și , după caz, intervenientului copiile de pe referință și de pe înscrisurile anexate la ea și stabilește data pînă la care urmează să fie prezentate toateprobele suplimentare etc.
b) Actele procedurale proprii dezbaterii sau judecării: de exemplu, instanța de judecată administrează probele ( art.213 – 231 CPC), prin cercetarea înscrisurilor și a probelor materiale, audierea martorilor, cercetarea concluziei expertului etc.
c) Acte procedurale posterioare judecății sau post – procedurale: prezentarea documentului executoriu pentru executare potrivit art.15 Cod de executare.
Citarea şi comunicarea actelor de procedură
Judecătorul nu poate hotărî asupra cererii decît după citarea sau înfăţişarea părţilor, acestea din urmă trebuind să fie legal citate şi nu neapărat ca ele să fie prezente în instanţă. Cererea de chemare în judecată şi actele de procedură se comunică participanţilor la proces şi persoanelor interesate la procedură .
Aceasta se face prin:
a) Consemnătură, prin intermediul persoanelor împuternicite;
b) Prin poştă, cu scrisoare recomandată şi cu aviz de primire prin intermediul biroului executorului judecătoresc sau prin alte mijloace care să asigure transmiterea textului cuprins în act şi confirmarea primirii lui, precum şi prin delegaţie judiciară.
Dacă procesul are loc în mai multe şedinţe, cererea de chemare se preia pe loc de la grefier. Dacă nu se ştie domiciliul persoanei citate, cererea de chemare va fi prevăzută în diferite surse de informare, cum ar fi: gazeta, această informaţie fiind ulterior decupată şi anexată ca dovadă a chemării. Citaţia se publică într-un ziar republican sau local mai răspîndit, cu cel puţin 15 zile înainte de data şedinţei de judecată, iar în caz de urgenţă, preşedintele instanţei, poate reduce acest termen pînă la 5 zile .
Cererea se face prin înştiinţări şi chemări. Înştiinţarea se referă la părţi, intervenienţi şi reprezentanţii lor, pe cînd chemările vizează martorii, experţii, specialiştii, translatorii. Citaţia se înmînează părţii cu cel puţin 3 zile înainte de data judecării, iar în pricinele de urgenţă, acest termen poate fi redus, iar ceilalţi participanţi şi persoane auxiliare, sunt citaţi astfel încît să reuşească să se pregătească de proces şi să se prezinte la timp în faţa instanţei.
Prezentarea la proces fără citarea legală acoperă orice viciu de citare. Citaţia se transmite la adresa menţionată de parte, ori la locul de muncă sau a aflării destinatarului . În citaţie se indică denumirea instanţei şi adresa ei, locul şi data, ora prezentării şi calitatea în care se invită persoana, numele sau denumirea precum şi adresa celui citat, pricina şi calitatea în care este citată persoana. În citaţie li se propune participanţilor la proces, să facă probe la dosar şi le explică care sunt consecinţele pentru fiecare. Odată cu citarea, judecătorul comunică pîrîtului şi copiile de pe documentele depuse.
Reclamantul care locuieşte în străinătate, este în drept să indice o adresă din Republica Moldova, unde să i se facă citaţia. La fel şi pîrîtul poate beneficia de acest drept .
Dacă locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut, instanţa va examina pricina după expirarea termenului de publicitate. Citaţia se transmite prin scrisoare recomandată cu aviz de primire sau prin curier. Dovada primirii, se restituie instanţei şi se anexează la dosar, ca probă a citării legale. Citaţia adresată unei organizaţii, se înmînează persoanei cu funcţie de răspundere, iar în lipsa acesteia, unui alt angajat, prin contrasemnătură. Dacă nu-l va găsi pe destinatar la domiciliu sau la locul de muncă, citaţia se va înmîna unuia dintre membrii adulţi ai familiei, care locuiesc împreună cu destinatarul, ori în lipsa acestora, se va remite organizaţiei de exploatare a locuinţelor, ori primăriei satului, fie administraţiei de la locul de muncă al destinatarului, cu contrasemnătură pe cotor, aceasta obligîndu-se să transmită citaţia destinatarului, cît mai curînd posibil .
În cazul absenţei temporare a destinatarului, pe cotor se înscrie locul unde s-a deplasat şi cînd va reveni. Dacă persoana împuternicită, se face vinovată de neînmînarea citaţiei, atunci aceasta va fi sancţionată cu amendă de pînă la 10 u. c . Dacă destinatarul refuză să primească citaţia, faptul se consemnează pe cotor, care se restituie instanţei, iar destinatarul se consideră legal citat şi neprezentarea lui în instanţă, nu împiedică examinarea cauzei.
Dacă locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut, în acţiunea intentării în interesul statului, în cele de încasare a pensiei de întreţinere, de reparare a prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale, sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, instanţa este obligată să ordone căutarea pîrîtului. Căutarea se face de următoarele organe :
a) Poliţia – în cazul persoanelor fizice;
b) Organele fiscale – în cazul persoanelor juridice.
Judecătorul poate ordona căutarea pîrîtului şi în alte categorii de pricini, după depunerea unei cauţiuni la cererea persoanei interesate. Schimbarea domiciliului persoanei pe parcursul judecării, trebuie să fie anunţată instanţei.
Noţiunea şi clasificarea termenilor procesuali
Termenul este intervalul de timp în care trebuie încheiate actele de procedură sau dimpotrivă, este oprită îndeplinirea actelor de procedură de către subiecţii dreptului procesual civil .
În dreptul procesual civil, prin termen se înţelege fie o durată de timp sau o dată, care marchează începutul sau sfîrşitul duratei, ori un anumit moment, o anumită etapă sau fază procesuală. Utilitatea termenilor procedurali reiese din faptul că ritmează timpul procesului civil, stimulează părţile solicitîndu-le să-şi realizeze drepturile şi obligaţiile, iar alteori termenele semnifică un compromis, lăsînd părţilor timpul suficient pentru a reflecta şi decide . Exemplu: 15 zile care se acordă debitorului pentru executarea obligaţiilor.
Clasificarea termenilor procedurali:
După caracter:
a) Imperative onerative (peremptorii), unde trebuie să fie îndeplinit un act de procedură. Exemplu: apelul trebuie să fie soluţionat în 30 zile de la data pronunţării hotărîrii judecătoreşti.
b) Imperative prohibitive, unde este interzisă îndeplinirea unui act de procedură. Exemplu: instanţa nu poate fixa data şedinţei de judecată, pînă cînd cauza nu este bine pregătită pentru dezbateri.
c) De recomandare. Exemplu: termenul acordat de instanţă pentru lichidarea neajunsurilor cererii de chemare în judecată. Termenul este acordat la latitudinea instanţei .
După modul în care sunt stabilite:
a) Legale, stabilite de lege pentru instanţa de judecată, părţile la proces şi auxiliarii justiţiei.
b) Judiciare, stabilite de instanţa de judecată pentru participanţii la proces şi auxiliarii justiţiei. Exemplu: termenul pentru prezentarea probei.
Reieşind din sancţiunea pentru nerespectarea termenelor:
a) Absolute, nerespectarea cărora afectează validitatea actelor de procedură. Exemplu: termenului acordat reclamantului pentru înlăturarea neajunsurilor cererii de chemare în judecată.
b) Relative, nerespectarea cărora nu afectează validitatea actului de procedură, atrăgînd după sine sancţiunea disciplinară sau pecuniară. Exemplu: nerespectarea termenului pentru motivarea hotărîrii atrage sancţiunea disciplinară pentru judecători şi nu sancţiunea nulităţii hotărîrii.
După durata lor:
a) Pe ore, încep să curgă de la miezul nopţii, zilei următoare;
b) Pe zile, se calculează pe zile libere, ceea ce înseamnă că ziua de început şi ziua de sfîrşit a termenului nu intră în calcul;
c) Pe săptămîni;
d) Pe luni;
e) Pe ani .
Termenele pe săptămîni, luni sau ani se sfârşesc în ziua săptămânii, lunii sau anului corespunzătoare zilei de plecare. Termenele care încep la 29, 30, 31 ale lunii şi se sfârşesc într-o lună care nu are o astfel de zi se vor socoti împlinite în ultima zi din lună. Termenul care sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare .
Calcularea termenilor de procedură, suspendarea, prelungirea şi repunerea în termen
Termenele pentru efectuarea actelor de procedură se instituie printr-o dată calendaristică precisă, printr-o dată necesară comunicării actelor de procedură sau pentru o perioadă de timp prin precizarea unui eveniment viitor care trebuie să se producă numaidecît. Art. 111 CPC, stipulează că termenul de procedură statornicit pe ani, luni sau zile, începe să curgă a doua zi după data calendaristică stabilită sau data comunicării actului de procedură, sau după ce s-a produs evenimentul sau momentul care determină începutul lui .
Termenul statornicit pe ani expiră în ziua respectivă a ultimului an a termenului. Termenul statornicit pe luni expiră în ziua respectivă a ultimei luni a termenului. Dacă acea lună nu are ziua respectivă, termenul expiră în ultima zi a acelei luni . Dacă ultima zi a termenului e zi nelucrătoare, termenul expiră la ora 24 a ultimei zile sau la orele cînd se încheie activitatea instanţei judecătoreşti dacă actul urmează a fi îndeplinit în instanţă.
Dacă actul a fost depus la poştă sau telegraf înainte de ora 24, actul se consideră îndeplinit în termen. Actele şi cererile depuse peste termen nu se examinează şi se restituie dacă nu se soluţionează repunerea în termen. Sancţiunea este decăderea din dreptul de a depune un astfel de act sau cerere. Curgerea tuturor termenelor de procedură se suspendă odată cu suspendarea procesului. Din ziua redeschiderii procesului, termenul de procedură continuă să curgă .
Prelungirea termenelor. La cererea participanţilor la proces, instanţa poate prelungi termenul de procedură fixat de ea. Persoanele care, din motive considerate de instanţă a fi întemeiate, ce nu au îndeplinit un act de procedură în termenul stabilit de lege, pot fi repuse în termen. Cererea de repunere în termen se depune la instanţa de judecată la care urma să se efectueze actul de procedură şi se examinează în şedinţă de judecată cu înştiinţarea participanţilor la proces, neprezentarea cărora nu împiedică examinarea cererii. Odată cu cererea de repunere, trebuie îndeplinit şi actul de procedură care nu a fost îndeplinit în termen.
Repunerea în termen nu poate fi dispusă decît în cazul în care partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea termenului de 30 de zile, calculat din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care justifică depaşirea termenului de procedură .
Sancţiunile procedurale pentru nerespectarea condiţiilor privitoare la actele şi termenele de procedură
Articolul 10 al CPC, defineşte sancţiunea şi stabileşte care sunt tipurile acesteia.
Sancţiunile procedurale sînt urmările nefavorabile, stabilite de normele de drept procedural civil, care survin pentru subiectul obligat în raport procedural în caz de neîndeplinire sau de îndeplinire defectuoasă a unui act de procedură, precum şi în caz de exercitare abuzivă a unui drept procedural . Ea poate fi invocată de către judecător sau de participantul care are interes să o invoce.
Sancţiunile procedurale vizează atît actele de procedură ale instanţei judecătoreşti, ale participanţilor la proces, cît şi ale persoanelor legate de activitatea acestora şi constau în anularea actului procedural defectuos, în decăderea din drepturi pentru neîndeplinire în termen a actului de procedură, în obligaţia de a completa sau a reface actul îndeplinit cu nerespectarea legii, în restabilirea în drepturile încălcate, în aplicarea amenzii judecătoreşti etc .
Nulitatea reprezintă sancţiunea procesuală care determină ineficienţa actelor de procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfăşurare a procesului civil. Exemplu: art. 81 CPC prevede că unele împuterniciri date reprezentantului trebuie menţionate expres sub sancţiunea nulităţii în procura eliberată de reprezentat.
Nulitatea poate fi:
a) Absolută;
b) Relativă.
Invocarea nulităţii absolute o poate face oricare dintre părţi şi participanţi la proces sau instanţă din oficiu, în orice stadiu a pricinei (chiar şi în apel sau recurs), dacă nu au fost invocată în primă instanţă.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea care a fost vătămată prin actul respectiv şi numai într-un anumit termen şi într-o anumită fază procesuală.
De regulă, actele lovite de nulitate pot fi remediate şi aduse în conformitate cu cerinţele legale în faţa aceleaşi instanţe. Exemplu: prin înlăturarea neajunsurilor în cererea de chemare în judecată .
Remedierea actului de procedură – mod de recondiţionare juridică ce se realizează prin completare, modificare sau rectificare.
Refacerea actelor de procedură se produce prin rejudecarea cauzei, constînd în înlocuirea actului de procedură viciat cu unul care să întrunească toate cerinţele prevăzute de lege.
Decăderea este acea sancţiune procedurală care determină stingerea unui act de procedură ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Actele exercitate peste termen sunt lovite de nulitate. Exemplu: art. 186/2 CPC prevede obligaţia depunerii referinţei de către pîrît. Nedepunerea ei în termenul stabilit de instanţă atrage decăderea pîrîtului (dacă acesta nu a avut motiv întemeiat) din dreptul de a mai propune probe, deoarece pricina se va examina în baza materialelor existente la dosar. Exemplu: decăderea din dreptul de a formula pretenţii.
Amenda judecătorească este sancţiunea procesuală patrimonială aplicată participanţilor la proces şi auxiliarilor justiţiei precum şi altor persoane, organizaţii, care nu sunt participanţi la proces pentru neîndeplinirea obligaţiilor procesual civile stabilite de lege sau instanţă . Amenda se stabileşte în unităţi convenţională. Persoana sancţionată cu amendă, în termen de 15 zile de la data emiterii sau comunicării încheierii judecătoreşti, poate cere în aceeaşi instanţă reexaminarea încheierii în scopul anulării sau reducerii amenzii. Cererea se examinează în aceeaşi instanţă, cu înştiinţarea participanţilor la proces, neprezentarea cărora nu împiedică examinarea ei . La cererea persoanelor interesate, instanţa poate amîna sau eşalona executarea sancţiunii pe un termen de pînă la 2 luni .
Concluzii
Se mai poate spune multe la tema dată, însă această lucrare a avut scopul de a arăta și demonstra unele tendințe si linii generale privind actele de procedură civilă. Un lucru este cert, în urma elaborării acestei lucraări și putem afirma că actele de procedură, , au un rol esențial în cuprinsul aprocesului civil atît și pentru instanța de judecată și ceilalți participanți la proces, legat de activitatea procesuală a acestora, dar cel mai imoprtant, aceste elemente ale procesului au devenit de neînlocuit.
Pe parcursul elaborării acestui referat am determinat conceptul actelor de procedură – “ orice act făcut în cursul și în cadrul procesului civil de către instanța de judecată și ceilalți participanți la proces, legat de activitatea procesuală a acestora”, am relatat faptul că actele de procedură, exprimînd atît forma cît și conținutul procesului civil, întruchipează esența procesului de înfăptuire a justiției, motiv din care acestea trebuie să se supună sarcinilor fundamentale ale procesului civil. În acest context nu doar hotărîrile judecătorești se supun sarcinilor enumerate la art. 4 CPC, ci orice act de procedură trebuie să se conformeze acestor cerințe.
Prin clasificarea actelor de procedură am demonstrat că însași clasificarea are nu doar o importanță teoretică, dar și practică, deoarece ne permite să înțelegem corect și sistemic esența actelor de procedură. De asemena am apelat la citarea şi comunicarea actelor de procedură, termenii de procedură, și care sunt sancțiunile în caz de neîndeplinire sau de îndeplinire defectuoasă a unui act de procedură, precum şi în caz de exercitare abuzivă a unui drept procedural, astfel demonstrînd cît de importat este intr-un proces civil , respectarea tuturor sarcinilor, cerințelor, condițiilor și termenilor pentru a nu seaplica forța coercitivă a statului.
Previous answers to this question
This is a preview of an assignment submitted on our website by a student. If you need help with this question or any assignment help, click on the order button below and get started. We guarantee authentic, quality, 100% plagiarism free work or your money back.
Get The Answer