Analizele sofiștilor despre „elemente inițiale și stabile cu care gândirea se desfășoară în procesul ei necesar” (Anton Dumitriu, Istoria logicii, p. 104), au dus la concluzia că știința nu este posibilă pentru că „ideile nu sunt decât niște nume. Socrate revine asupra acestei probleme și demonstrează că tezele sofiste trebuie respinse pentru că „noțiunile generale au o existență bine definită și pot fi construite logic” (…) „gândirea este constructivă și dizolvantă” (Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică, p. 104)
Întrebarile de căpetenie ale lumii și culturii elinice au fost: Care sunt principiile lucrurilor? Care este natura și cum se formează conceptele generale? Sunt întrebări la care au încercat să răspundă atât sofiștii cât și Socrate, iar răspunsurile cu certitudine nu au coincis, cu toate că Socrate nu a ieși din sfera acelorași probleme și întrebări ale vremii sale. Pe el îl interesează adevărul lucrurilor care există nu lucrurile care există și de aceea „(…) el își propune nu studiul lucrurilor, ci studiul ideilor (…) Adevărul este pentru el esența conceptului, principiul lucrului” ((Anton Dumitriu, Istoria logicii,p. 104) și asta este ceea ce caută Socrate și nu încetează a căuta, alături de discipolii săi, acestă esența din orice, iar pe acest „orice” îl reducea la principiul lui rațional; el consideră că primul lucru pe care trebuie să-l facă un filosof este acela de a-și defini conceptele, nu ca sofiștii care-și preluau conceptele exact așa cum le găseau în limbajul comun, ceea ce ducea și la concluzii absurde; el reconstruiește le rațional. Socrate își creează și desăvârșește propria metodă de a ajunge la definiția acestor concepte, metodă denumită chiar de el însuși, maieutică, arta de a naște adevărul „De aceea suntem îndreptățiți să-i atribuim lui Socrate descoperiri (…):procedeul inducției și definiția generală”(- Aristotel, Metafizica XIII, 1078 b, 4).
În procedeul metodologic socratic se întâlnrsc două metode:
1. Ironia- după Aristotel, discursul inductiv care presupune „arta de a pune întrebări, de a strâge adversarul în menghina întrebărilor, de a-l sufoca în propria lui contradicție” (Anton Dumitriu, Istoria logicii,p. 105)
2. Maieutica, ce constă într-o generalizare inductivă, ce constă în inducerea valabilității adevărului pentru toate cazurile posibile
Principiile de fond de la care pleacă Socrate sunt preluate și de Descartes, bineînțeles într-o manieră proprie astfel:
– „ tot ceea ce știu este că nu știu nimic” (Platon, Apologia lui Socrate); acest principiu va deveni la Descartes, principiul îndoielii metodice
– „Cunoaște-te pe tine însuți” , este deviza care ne arată că „certitudinea are sursele ei în interiorul nostru, în sufletul și intelectul nostru” (Anton Dumitriu, Istoria logicii,p. 105)
Socrate nu a făcut o teorie a definiției, și cu toate acestea el a utilizat regulile ei așa cum vor apărea în metodologia logică, cu toate că el nu făcea doar o teorie abstractă a definiției , ci o teorie practică prin care definea și construia conceptele.
„Socrate descoperă fundamentul științei în ceea ce face acordul gândirii tuturor oamenilor, fondul tuturor judecăților(…)Socrate nu vrea să ne ofere numai o știință utilă, ci o știință adevărată. Adevărul constă în general, nu există decât știința generalului(…)Aceasta este dealtfel și explicația pentru care el caută cu atâta înverșunare definiția generală a conceptelor (…)”(Anton Dumitriu, Istoria logicii, p.106). Pentru că „el găsește în general, condiția necesară și suficientă (…)după el este sensul științei (…)este de ajuns să te conformezi în vorbire acestor noțiuni generale asupra cărora sunt de acord toți oamenii pentru a obține asentimentul interlocutorilor” (Emile Boutroux, Etudes de la Philosophie, Paris, 1987, p45).
Că Socrate ar fi enunțat destul de clar Teoria Ideilor este destul de evident, printre altele, și din dialogurile Phaedon și Menon, este însă adevărat și faptul că nu putem ști cu certitudine cât din această teorie aparține maestrului Socrate și cât discipolului său Platon.
Opera lăsată pe cale orală de către Socrate a fost transmisă mai departe pe cale scrisă de catre contemporanii și discipolii săi, cu preponderență de către Platon care transmite și desăvârșește concepțiile și cunoașterea lăsată de Socrate.
Platon
Sistemele logicii formale au luat naștere din marile concepții filosofice și „ cu toate că Platon a fost poate împotriva studiului logicii pentru ea însăși, el este în mod neîndoios primul mare gânditor în câmpul filosofiei logicii” (William și Martha Kneale- The development of logic, oxford, 1964, p.17)
Analiza cunoașterii
Din „ Cunoaște-te pe tine însuți!” concluzia imediată care se poate trage este aceea că garanția adevărului este spiritul cunoscător pe care trebuie să-l cunoaștem înainte de a cunoaște „condițiile și natura adevărului”. Astfel spiritul cunoscător stă la baza cunoașterii. Platon intenționează să dea „o explicație metafizică dialecticii sale, să fundeze inteligibilul pe existent. Cu Platon, teoria cunoașterii devine ontologie(…)filosofia socratico- platonică este condiționată de problema teoriei cunoașterii și soluționarea ei” (Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică 1975,p. 107)
În analiza cunoașterii pe care o face, Platon deosebește două grade: opinia- doxa, datorată simțurilor și știița-episteme, datorată inteligenței; mergând mai departe și divizând fiecare grad, înțelegem că doxa(opinia) se poate raporta la credință când se referă la obiecte și la o supoziție când se referă la imaginea lucrurilor sensibile , iar cunoașterea lumii inteligibile , știința- episteme, se poate face prin două modalități: prin facultatea de a raționa(dianoia) și intuiția intelectuală (noesis). Diferența dintre dianoia și noesis constă în faptul că dianoia are nevoie de puncte de plecare, iar noesis este „neipotetic„ și prin urmare nu are nevoie de nicio ipoteză sau punct de sprijin.
Prima teză a lui Platon este aceea că există două lumi, una a aparențelor și una a inteligibilului ; prima este o lume sensibilă , vizibilă și pieritoare, pe când a doua este „ lumea esențialității”. Mai departe Platon încearcă să găsească drumul pe care ar trebui să-l străbată subiectul cunoscător „ de la aparența la realitate, de la iluzia existenței la existența însăși”. Diversitatea datelor sensibilității trebuie să existe un principiu comun, principiu ce poate fi ideea ce reduce variabilul la invariabil, perisabilul la imperisabil, iluzia la realitate; este aceeași idee despre care vorbește și Socrate.
Teoria ideilor
Ideea are o existență autonomă în ea însăși și poate fi izolată prin definiție ca principiu. „ pentru fiecare multitudine există o idee distinctă , și caracterul esențial al oricărei idei este de a fi unul dintr-o multitudine. Toate aceste idei constituie însă o lume de unități diverse și există atâtea idei-unități diverse, câte multitudini diverse există” (Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică 1975, p. 109)
Realul nu este decât ideea prin care diversitatea sensibilă este redusă la o unitate rațională; ideea este universalul. Astfel Platon merge mai departe reducând la o idee mai cuprinzătoare, care este ultima unitate rațională, multitudinea celorlalte idei. Această ultimă idee unificatoare este „Binele”ce este și temeiul existenței. Prin urmare lumea ideilor , idei „eterne, imuabile, principii ale tuturor lucrurilor care există și principii ale întregii cunoașteri” (Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică 1975, p.109), este lumea principală, iar știința nu presupune decât ieșirea din lumea sensibilă și intrarea în lumea ideilor, este un act intuitiv, ce nu presupune altceva decât „o luare de contact cu sine însuși, pentru că nu este o lume străină de om , pentru că el a luat contact cu această lume, a trăit în ea, înainte de a fi înlănțuit de lumea umbrelor sensibile, ceea ce i-a provocat uitarea. Așa ajunge Platon la faimoasa teorie reminescenței care consideră că „a cunoaște nu este altceva decât a-ți reaminti”. Acest întreg proces nu este altceva decât o readucere în amintea sufletului ceea ce a cunoscut odata; prin urmare Platon credea că cunoașterea se află într-un mod latent în interiorul omului, iar prin această credință îi rămâne fidel maestrului său, Socrate, care a pus bazele filosofiei în ”cunoașterea de sine”.
Concepția sa despre cunoaștere o regăsim și în Fedru (249,c)„ Este o lege ca sufletele cărora le scapă esențele, să-și piardă aripile și să cadă în corpuri pământești. Ceea ce este propriu omului este să înțeleagă generalul, adică ceea ce, în diversitatea senzațiilor, poate fi cuprins într-o lume rațională; dar aceasta nu este altceva decât a-și aduce aminte de ceea ce sufletul nostru a văzut în călătoria în suita zeilor, atunci când, disprețuind ceea ce noi numim în mod impropriu existențe, ridica privirile către singura existența veritabilă” ; așa se poate ajunge la concluzia că „lumea sensibilă este un reflex palid al acestor principii (…)fiind legată ombilical de idei prin participație” (Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică 1975, p.110)
Istoricii filosofiei obișnuiesc să deosebească două faze în evoluția acestei teorii a ideilor, anume aceea datorată lui Socrate , numită și teoria primitivă a ideilor și cea a lui Platon.
Dialectica
Ansamblul relațiilor prin care se stabilesc între idei relații sunt denumite de către Platon „dialectică”. Windelband remarcă faptul că dialectica lui Platon are un caracter metodologic , nu unul pur logic. Altfel spus dialectica folosită de Platon nu face uz de operații logice, ci o folosește ca metodă pentru atingerea adevărului încorporat în idei. Dacă ar fi să cercetăm raporturile dintre idei și dintre idei și lucrurile sensibile, am obține urmatoarea schemă:
1. Eterna lume superioară , imuabilă și care se compune din esențe – ousiai
2. Lumea inferioară care este lumea devenirii –ghenesis și a aparențelor
3. Între esență- ousia și eidos- devenire, există raportul de asemănare între modele, proptotipuri- paradeigmata și imitațiile lor- eidola
4. Genul are o existență ideală ceea ce înseamnă că și relațiile dintre ideile generale să fie ideale, nefiind reflectate în lumea sensibilă decăt imperfect, printr-o imitație- mimesis
5. Ideea generală și ideală formează, prin necesitate logică , o unitate extensivă cărei îi aparțin indivizii singulari ce nu pot reprezenta totalitatea în întregul ei. Aceasta este ideea metafizică de participație- metexis- pe care Platon este obligat s-o introducă, dar pe care nu o denumește apartenență, cum ar fi denumită astăzi de către logica formală.
Cum se poate ajunge la ideile-prototip, la esențe și la relațiile dintre ele, reprezintă o problemă metodologică apărută pentru Platon. Care sunt până la urmă etapele metodologice care duc la contemplarea principiilor le regăsim în cap. VII al Republicii – Educația platoniciană. Acestea sunt:
„1. Respingerea teoriilor false, care este o purificare intelectuală, –
2 . compararea senzațiilor, care dau loc la contradicții, fiindcă un același lucru poate să apară unul și multiplu mare și mic;
3 . cultivarea științelor care permite să se facă un prim pas în lumea ideilor, dar cu condiția ca aceste idei să nu fie cultivate pentru ele însele, ci pentru sesizarea raporturilor inteligibile.” (Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică Ed. Didactică și Pedagogică 1975, p.112)
În natura lui, sufletul trebuie să aibă ceva din ambele lumi, lumea esențelor și lumea aparențelor, pentru a avea contact cu ele, astfel: partea superioară a sufletului, partea rațională lui, să aibă ceva din lumea esențelor- logisticon, iar partea inferioară , împărțită de Platon în afect și dorința, să aibă ceva din lumea aparențelor.
Dialectica ascendentă și descendentă
În relațiile cu celelalte idei, ideea trebuie să fie clar și distinct definită, pentru a ajunge în mod intelectual la lumea ideilor, iar aceasta se poate obține doar urmărind două direcții: una ascendentă, de natură sintetică, responsabilă de formarea ideilor generale; alta descendentă, de natură analitică, ne ajută să facem distincția prin diviziune a conceptelor, astfel:
” 1. Dialectica ascendentă- urmărește să descopere generalul în multitudinea indivizilor”pentru a înțelege bine printr-o definiție precisă, subiectul care trebuie tratat, este necesat să considerăm lucrurile grupate impreună, ideile particulare împrăștiate într-o parte sau alta, reunite într-o singură idee”.
2 . dialectica descendentă – diviziunea- are ca scop să analizeze genul în speciile lui , arătând componentele lui naturale, fără însă a le reduce la o colecție extensivă, ci păstrând unitatea logică.
Aceste două procese dialectice (…)sunt capabile, după Platon să pună pe dialectician în posesia esențelor lucrurilor”. (Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică 1975, p.113).
După Platon dialecticianul trebuia pus în posesia esenței lucrurilor și nidecum a calităților lui.
Raporturile dintre idei
Platon, în opoziție cu sofiștii, acordă existența numai universalului, ideilor. Astfel universalul este inteligibilul, de unde rezultă că ontologicul singur este inteligibil. Adevărata știință nu poate fi decăt știința ideilor, a universalului, iar pentru aceasta ideile au raporturi unele cu altele, nu pot fi izolate, și tocmai această împerechere a ideilor face posibilă gândirea și vorbirea în discurs. Platon ne spune că „ Discursul nu este posibil decât prin unirea conceptelor”. Discursul este exprimarea gândirii prin voce, discursul interior al sufletului este gândirea (dianoia), prin urmare gândirea este un discurs interior. „platon stabilește un paralelism între gând și expresie și arată (Teetet, 189e) că după cum un discurs afirmă și neagă, se unes și se opun termeni, tot astfel gândirea unește și opune, afirmă și neagă idei, aceste raporturi fiind reale și adevărate” (Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică 1975, p.114)
Universalul și categoriile
Concepția raportului dintre idei apare, probabil, ca urmare a problemelor puse la început de teoria universalului. Știința fusese zdruncinată din temelii de către sofiști, iar pentru a asigura niște fundamente științei, Platon are nevoie de niște elemente stabile și de aceea în filosofia platonică ideile apar ca lumi izolate, stabile și imuabile. Bergson observă că știința nu este posibilă fără unități universale stabile „Filosofia antică procedează ca și inteligența. Ea se instalează în imuabil, ea nu-și va da decât niște idei(…). în fond, filosofia antică se sprijină pe acest postulat: există mai mult în imobil decât în ceea ce mișcă” (H. Bergson, L`evolution creatice, ed. VIII, p. 342, Paris 1911).
Se poate observa o evoluție prin teoria ideilor a lui Platon care-și dorea să depășească atât pe teoreticianul devenirii, Heraclit, cât și pe teoreticianul mișcării absolute, Parmenide. La Platon ideile universale sunt impuse în diversitatea lor de către diversitatea aparenței ca fiind existențe bine definite. Această evoluție are un parcurs lung și se explicitează în dialoguri, chiar dacă explicațiile diferă de-a lungul lor. Din cauza acestor oscilații platon nu a reușit să realizeze un tabel al celor mai înalte genuri sau a categoriilor, acest studiu aprofundat fiind făcut de către Aristotel, discipolul său. Găsim astfel în Teetet (185e) desmnarea conceptelor, concepte care în Sofistul (254 c-d) apar sub denumirea de genuri maxime – meghista ghene. Aceste genuri sunt după Platon:
– existentul
– identicul
– diferitul
– schimbarea
– permanența
Se poate observa ca doar existentului Platon nu-i opune nimic, celelate fiind asociate două câte două în cupluri dialectice. Și, totusi, nu se poate vorbi decât de un embrion al doctrinei categoriilor la Platon , embrion ce se va dezvolta în filosofia lui Aristotel.
Originea platonică a silogismului
Dialectica lui Platon se desfășoară în două etape, definiția și clasificarea ideilor, finalizând într-o orânduire naturală. El ne explică modul în care trebuie făcută această diviziune, locul exact al unei idei in cadrul ideilor, același lucru îl face și silogismul aristotelic, stabilind raportul dintre două concepte cu ajutorul unui al treilea concept. „(…) diviziunea este (…)un silogism slab, căci ea postulează ceea ce trebuie să dovedească și stabilește totdeauna ceva superior, mai general decât atributul în chestiune(…) în demonstrații, când este nevoie de demonstrat o aparteneță, termenul mediu, prin care se formează silogismul , trebuie totdeauna să fie limitat decât cel major și nu trebuie să fie enunțat universalul despre el. Dar diviziunea are o intenție contrară. Căci ea stabilește ca termen mediu universalul” (Aristotel, Primele Analitice I, 31,46a). Prin urmare Aristotel recunoaște că diviziunea este un silogism, însă critică acest gen de argumentare pentru că ia ca termen mediu universalul, că nu stabilește între noțiuni o legătură analitică și că nu urmărește descoperirea termenului mediu ducând astfel la o concluzie ce nu prezintă un caracter de necesitate. „ Prantl socotește că Platon nu a putut ajunge totuși la un silogism datorită faptului că la el ideea nu este o abstractizare a genului, cauză pentru care teoria ideilor este pentru logică , un caput mortuum. În orice caz, susține el, ceea ce putea să urmeze pentru silogistică din metoda diviziunii platoniciene este așa numita prima figură” (Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică 1975, p.116).
Silogismul este o diviziune pațială
Pentru a ne da sema dacă diviziunea este sau nu apropiată de silogismul aristotelic putem face uz de dialogul „Sofistul” (221 b), unde Platon urmărește descoperirea definiției pescuitului cu undița. În acest proces Platon se folosește de metoda lui Socrate, aceea de a pune întrebări pentru a ajunge la răspunsurile dorite; așa ajunge și la un prim răspuns că pescuitul este o artă. Continuă apoi pe calea diviziunii concluzionând că există mai multe feluri de arte: „Divizând în două părți arta în general, am găsit arta de a dobândi; în arta de a dobândi, arta de a dobândi prin violență;în arta de a dobândi prin violență, vânătoarea; în vânătoare, vânătoarea de animale; în vânătoarea animalelor, vânătoarea animalelor de apă; în această ultimă speță de vânătoare, am luat diviziunea inferioară care este pescuitul; în pescuit, acela care se face prin cârlige, în sfârșit, speța de pescuit cu cârlige, care se face trăgând peștele de jos în sus, s-a numit pescuitul cu undița”.
W. și M Kneale consideră că acest procedeu de diviziune trebuie să fi fost un exercițiu de dialectică în Academie, dar nu neagă influența acestei diviziuni platonice asupra invenției silogismului lui Aristotel.
Waddington afirmă că diviziunea platonică este la originea silogismului aristotelic, nefiind, însă, decât o parte a metodei silogistice, diviziunea nefiind o demonstrație.
Oricâte reproșuri s-ar aduce diviziunii în comparație și raport cu silogismul se observă o strânsă legătură între cele două „(…) precizia atinsă de diviziune nu poate fi atinsă de silogism. (…) În silogism nu obținem definiții complete ale conceptelor, ci numai incluziuni de clase. Cu alte cuvinte (…)diviziunea permite o definiție completă a unui concept, arată genul superior căruia îi aparține și diferența față de celelalte spețe ale genului.
În silogism însă se obține o concluzie formată din doi termeni, care este o judecată ce exprimă raportul de incluziune sau apartenență” (Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică 1975, p.118)
Atât timp cât considerăm că termenul mediu face parte din întreg mecanismul, atunci apare și diviziunea în silogism, dar prin diviziune nu putem obține o definiție integrală, ci numai raportul dintre două clase, ea fiind parțială. În concluzie „diviziunea(…) cuprinde implicit mecanismul silogistic; silogismul este însă o diviziune parțială” (Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică 1975, p.118)
Legile logice
Chiar dacă nu a enunțat explicit principiile logice, Platon le-a folosit mereu ca fiind de sine înțelese și naturale gândirii, se poate ușor observa din textele lui. Legile logicii pot fi găsite explicit legile logicii în:
„ 1. Principiul identității: gândirea trebuie să fie de acord cu ea insăși, toate convingerile noastre trebuie să fie de acord unele cu altele (Fedon, 100 A).
2. Principiul contradicției: determinări contradictorii nu pot conveni în același timp unuia și aceluiași lucru (Republica, IV, 436 B; Sofistul, 230 B).
3. Principiul rațiunii suficiente: numai aceea cunoștință are caracter știițific, al cărei temei ne este cunoscut (Timeu, 28 A).
4. Raporturile dintre ideile generale , cum am spune astăzi, de incluziune, de aparteneță, de reuniune, de echivalență etc, îi erau perfect cunoscute, dar el le-a aplicat, pentru a spune așa într-un mod implicit, fără formularea lor ca raporturi explicite, după cum reiese de exemplu din Protagoras (332 C)
5. Platon constată că orice propoziție exprimă legătura dintre două concepte, predicatul și subiectul, și că gândirea constă în afirmarea sau negarea acestei legături, după cum reiese din Tbeetet (189 E) și Sofistul (263 E), ceea ce este, de fapt, începutul unei teorii a judecății.” (Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică 1975, p.119)
Gândire și limbaj
Și alți filosofi înaintași ai lui Platon au cercetat natura și și raporturile limbajului cu gândirea, în special sofiștii care au redus gândirea doar la un joc de cuvinte. Platon făcea o distincție clară între limbaj și gândire, considerând gândirea ca un discurs fără sunete, ca nimic altceva decât afirmație și negație. „ dacă cineva ar cunoaște esența lucrurilor, și cu ajutorul literelor și silabelor ar pute imita fiecare lucru în esența lui, această imitație nu ar face să fie cunoscută esența lui?” (Cratyl, 453 C). Știința cuvintelor nu este știința lucrurilor.
Janet și Seailles în Histoire de la Philosophie, XII- eme ed., Paris 1921, p. 227) rezumă concepția platoniciană a limbajului astfel:
1. „cuvintele sunt instrumente de analiză; numele este este un instrument de învățătură care servește la descifrarea modurilor de a fi a lucrurilor.
2. Instituția cuvintelor este naturală și nu rezultă, cum credea Democrit, dintr-o convenție, deși în multe cazuri convenția și uzul determină sensul cuvintelor
3. Gândirea nu se naște din limbaj, ci limbajul din gândire. Pentru a putea numi lucrurile, trebuie să cunoști lucrurile înainte de a le numi.”
Noțiunea de știință la Platon
Pentru Platon există trei feluri de științe: una practică- cum ar fi cântatul la instrumente, una productivă (sau activă)- arhitectură și construcții și una teoretică- geometria, astronomia etc. (teoreo= a privi, a contempla adevărurile eterne, ideile),- adica știința c contemplativă a adevărurilor principiilor ideale, pentru Platon aceasta fiind știința adevărată.
Deși Platon nu a lăsat nimic în domeniul matematicii, considera cultivarea matematicilor o introducere în științele teoretice. Pentru a întări această concepție a lui, a pus pe frontispiciul Academiei, școala platonică, deviza: „ Să nu intre cine nu este geometru”. Pentru el matematica nu era interesantă ca metodă deductivă ca tip de raționament, ci pentru că ea ne pune în legătură cu ideile matematicii, care au o existență sui generis , idei necesare dezvoltării filosofiei lui „ …Plecând de la ipoteze, ei (matematicienii)coboară printr-un lanț neîntrerupt din propoziție în propoziție , până la concluzia pe care voiesc să o demonstreze (…)Ei se servesc de figuri reprezentate prin acestea, raționamentele lor referindu-se nu la pătrat sau diagonală, așa cum sunt desemnate de ei, ci asupra pătratului așa cum există în el însuși cu diagonala lui;la fel se petrece cu toate soiurile de figuri pe care le formează sau le descriu, ca pe niște umbre sau imagini reflectate de apă; ei le întrebuințează ca imagini căutând prin ele să vadă ceea ce nu se poate vedea decât prin gândire” – Platon, Republica 510 c. Platon face o distincție clara între dialectică și matematică, între inteligența dialecticianului și cea a geometrului, aceasta din urmă fiind intermediară între rațiune și opinie. „Raționamentul de care se folosește dialectica, considerând ipotezele nu ca principii, ci ca premise- ca puncte de de sprijin și de plecare-ajunge la aceea că nu are premise , adică la principiul universal, (dialectica)îl atinge și, atașându-se de toate consecințele care depind de el, ea își atinge scopul, fără a întrebuința niciun dat sensibil și prin ideile pure, ea începe, procedează și termina” – Platon, Republica , 511a. El nu acordă același statut ontologic ideilor matematice ca și ideilor pure, entitățile matematice având un statut intermediar, atăt știința care se ocupă de studiul lor, cât și procedeele ei dianoetice. Dialectica este adevărata știință pentru Platon, pentru că poate duce de la contemplarea unei idei la contemplarea altei idei, și totul nu pe cale demonstrativă.
Despre știința la Platon scrie și Alfred Weber în „Histoire de la philosphie europienne”: „ filosofia lui Platon va fi, deci, ca și matematica, o știință evidentă și necesară, o știință de intuiții a priori(…). Intuițiile a priori care îi vor servi de bază, ea le va numi după analogia cu acelea ale geometrului, Idei, adică forme invariabile, tipuri eterne ale lucrurilor trecătoare, numene, obiecte ale adevăratei știițe, în opoziție cu fenomenele , obiecte ale percepției sensibile și ale opiniei” – Alfred Weber,Histoire de la philosphie europienne ed a X-a, Paris, 1925.
Academia veche
Școala platonică, regăsită și sub denumirea de „Academia veche”, reunește discipolii imediați a lui Platon, discipoli care însă nu manifestă un interes atât de mare pentru logică ca maestrul lor, insă Speusipp, cel ce-i urmează lui Platon la conducerea Academiei, pare să fi „rămas partizan fidel doctrinelor lui Platon”, așa ne spune Diogene Laerțiu (IV,1); tot el, Diogene Laerțiu, ne lasă o listă cu lucrările lui Seusipp care au tratate și subiecte de logică, printre care: Tehnica;Dialoguri despre cercetarea asemănărilor; Clasificări și ipoteze privitoare la asemănări; Matematicul;Definiții; Filosoful; tot el ne mai spune, că Diodor (chiar de nu se știe cine este acest Diodor),lasă scris în „Amintirile” sale că „Seusipp a fost cel dintâi care a deosebit elementul comun din toate științele și le-a pus în legătură una cu alta”.
După Seusipp la conducerea școlii platonice vine Xenocrate din Calcedon (319 î.Hr)., care ne lasă o serie de lucrări dintre care unele privesc logica: Despre nedeterminare; despre criterii; despre minciună;despre specii; Despre idei; Despre știință; despre cunoaștere; despre filosofie; despre rațiunea discursivă; Despre genuri și specii; Clasificări; Studiul dialecticii; despre logistică; despre geometri; Contrarii; Teoria numerelor ș.a; această listă ne este prezentată tot de Diogene Laerțiu.
Ca făcând parte din Academia veche ppot fi citați și Heracleide din Herakleia; Philippos din Opus, Hestiaeos din Perith, Menedemos din Pireu, Crantor din Soloi și lista poate continua, însă aceștia se îndepărtează de studiile dialectice, având în centrul preocupărilor lor probleme de etică, apropiindu-se astfel mai mult de doctrina pitagoreică.
Considerații generale asupra logicii ideilor
Dacă ar fi să sintetizăm trăsăturile logicii lui Socrate, condusă apoi până la consecințe, pe linia ei naturală de dezvoltare de către Platon, am concluziona că „Platon nu face o teorie a raționamentului, întrucât adevărul științei platonice nu este o concluzie obținută prin raționament, ci începutul și sfârșitul oricărei cunoștințe, care se justifică singură fară suportul meditației” (Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică 1975, p.123); punctual sinteza ar fi:
„ 1. Logica lui Socrate și Platoneste o logică a conceptului și nu a raționamentului.
2. Raționamentul utilizat în mod natural de Socrate în dialogurile platonice, servește la eliminara erorii, la înfrângerea adversarului, dar nu la atingerea adevărului care se realizează numai prin anamneză, prin reminiscență.
3. Din această cauză nici Socrate și nici Platon nu au dat regulile raționamentului, procedeulindicat în dialogurile platonice fiind în fond un exercițiu de antrenament intelectual, pentru ca dincolo de acest procedeu inteligența să contemple direct esențele în lumea lor proprie.
4. Schema dialecticii platonice este următoarea:
– Lumea ideilor este lumea inteligibilă a esențelor și ea formează obiectul adevăratei științe- episteme, pe când lumea sensibilă este o lume aparenta despre care nu putem avea o știință, ci o opinie- doxa.
– Știința- episteme- cuprinde două feluri de cunoștințe date de două facultăți intelectuale:
o Facultatea rațională- abstractă- dianoia
o Intuiția intelectuală- directă-noesis
-Raportul dintre dianoia și noesis este următorul: dianoia este un act preparatoriu, actul dialectic dinamic, prin care inteligența se ridică din idee în idee la ideea arhetip care se satisface logic singură, făra niciun alt suport intelectual.
– ideea arhitip nu este o concluzie, ci este pusă, ea nu este demonstrată , ci sesizată direct de intuiția intelectuală- noesis.
5. Din această schemă se vede că întreaga desfășurare dialectică platoniciană, atât descendentă cât și ascendentă, prin definiții din ce în ce mai vaste, nu constă decât în niște procedee discursive preparatorii în vederea declanșării actului noetic de luare de contact direct cu lumea inteligibilă.” (Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică 1975, p.123)
Micii socratici
Discipolii lui Socrate
Unii dintre discipolii lui Socrate au rămas fideli concepției maestrului lor, fără însă a mai dezvolta în vreun fel filosofia lui, alții abordând o reîntoarcere către sofiști, astfel luând naștere mai multe școli, care sunt însă cunoscute sub numele comun de Micii socratici (școala cirenaică, școala megarică, școala eriteică, școala cinică). Întoarcerea către teoriile sofiștilor a unora dintre discipoli nu este surprinzătoare pentru că problematica sofiștilor, era problematica timpurilor, iar oamenii și timpurile sunt greu separabili. Prantl încearcă să demonstreze fenomenul apariției școlilor Micilor socratici prin faptul că Socrate a fost un neînțeles al vremurilor: „ Că Socrate nu a fost înțeles de contemporanii lui și, în parte nici de discipolii lui, este ușor de explicat, dacă se are în vedere întraga fire a grecilor. Și în timp ce cirenaicii pun în evidențăaproape exclusiv numai practica subiectivă a ceea ce este plăcut și cred cu aceasta că sunt socratici, partizanii lui Antistene scot motivația științei din învățătura lui Socrate, înțeleasă de ei numai sub aspectul practic (…); megaricii însă, care au fost interesați denumai de concepția socratică despre știință și cunoaștere, cad în abstracțiunile eleațilorși în formalismul fără temei al sofisticii retorice. Numai Platon a sesizat în ce constă principiul cunoașterii lui Socrate, cel puțin prin aceea că a făcut din acest principiu punctul de trecere la Aristotel” – Geschichte der Logik im Abendlande, I, p. 29)
Școala cirenaică
Informații în privința acestei școli sunt puține, dar știm că Aristipp din Cyrene a fost inițiatorul acestei mișcări și că faima lui Socrate l-a atras în Atena. Concepțiile lui Aristipp se apropie de cele ale lui Protagoras, astfel plecând de la convingerea că „singura valoare obiectivă este satisfacția subiectivă a individului, el ajunge consecvent la concluzia că nu cunoaștem decât senzațiile noastre. Nu putem cunoaște nici cauza senzațiilor și nici măcar nu putem ști dacă senzațiile altora au ceva în comun cu ale noastre. De aici rezultă imposibilitatea oricărei cunoașteri rin științe, singurul ideal filosofic posibil fiind plăcerea actuală.”- (Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică 1975, p.125)
Alți filosofi din această școală mic-socratică sunt: Arete(fiica lui Aristipp), Evhemer (a susținut teoria prin care credea că zei nu sunt decât niște eroi zeificați), Aethiops și Antipater-elevi ai lui Aristip, Hegesias și Anniceris.
Școala megarică
Întemeietorul acestei școli este Euclid din Megara, care, după moartea lui Socrate, primește pe unii dintre discipolii rămași fără maestru născându-se astfel o direcție filosofică nouă. Concepția filosofică a megaricilor susține că „ ideile au o existență reală, constituind esențe imuabile și sunt accesibile gândirii. Ele sunt absolut izolate unele de altele , nu leagă nicio comunicație și deci între ele nu există niciun raport. Deși ele constituie realitatea ultimă, neavând însă nicio legătură între ele , urmează că nicio judecată nu este posibilă,și deci nici devenirea, totul fiind în nemișcare. Lumea sensibilă devine o aparență (ca și la eleați). De unde preocuparea lor de a căuta să dovedească prin argumente paradoxale imposibilitatea gândirii însăși și aparența devenirii.” (Anton Dumitriu, Istoria logicii,1975, p.126)
Megaricii sunt fondatorii eristicii( eristica = arta de a disputa), arta specială de a discuta, arta ce presupune a reduce la absurd concluziile, nu premisele adversarului. Ei posedau la perfecție arta argumentării , fiind cunoscuți ca mari dialecticieni.
Argumentele megarice și semnificația lor
Megaricii au enunțat o sumedenie de argumente, majoritatea paradoxale, acesta fiind însă modul lor de argumentare. Unele dintre ele sunt importante, chiar foarte importante în lumea antică din moment ce au fost dezbătute, rezolvarea lor acaparând atenția multor autori. Primul argument care merită adus în discuție este Mincinosul, acesta este dezbătut de Aristotel atât în Etica Nicomahică, Chrysippos a scris multe tratate despre acest paradox, Cicero îl citează în Academicele, Plutarh îl menționează în lucrarea Contra stoicilor, și lista putând continua; este evident un argument paradox ce nici până astăzi nu a fost deslușit într-un mod satisfăcător: „Mincinosul- Minte cineva când spune că minte?
Este ușor de văzut că nu sunt decât două răspunsuri: 1) minte;2) nu minte
1. Dacă minte, atunci este fals că minte când spune că minte, deci nu minte
2. dacă nu minte , atunci când spune că minte, atunci minte.”
Un alt argument merituos spre aducere în atenție este argumentul Grămada:
„Grămada- Cîte boabe de grâu formează o grămadă?
Contradicția este evidentă : dacă se afirmă că un număr determinat de boabe formează o grămadă, de exemplu 500, atunci urmează că 499 de boabe nu formează o grămadă” . prin analogie cu acest argument Aristotel în Fizica VIII, 3 argumentul cu efectul picăturilor de apă care, cu timpul căzând pe o piatră, face o scobitură în ea. Dacă prima picătură de apă ar avea vreun efect provocând ceva, atunci acesta ar trebui să fie vizibil, dar dacă prima picătură nu are niciun efect, deci nici a doua , a treia ș.a.m.d. atunci de unde provine gaura în piatră?
Megaricii au construit împotriva mișcării devenirii, în acord cu concepția eleată a nemișcării absolute și a iluziei mișcării, o altă serie de argumente:
„ – 1. Dacă ceva se mișcă , sau se mișcă în spațiul care este, sau în spațiul care nu este; dar în prima ipoteză el nu are niciun spațiu pentru a se mnișca, pentru a-l umple; în a doua ipoteză nu poate nici să aibă vreo acțiune, nici să sufere ceva, deci mișcarea nu este gândibilă.
– 2 . ce se mișcă este în spațiu, dar ce este în spațiu este în repaos; așadar ceea ce sev mișcă este în repaos.
– 3. Cât timp o parte A a unui corp este în partea de spațiu A corespunzătoare, corpul nu se mișcă, căci el umple complet acest spațiu; dar tot atât de puțin se mișcă când este în următoarea parte de spațiu B, căci atunci când el a încetat mișcarea lui; deci el nu se mișcă deloc.
– 4. Orice corp în mișcare trebuie să se miște mai întâi cu majoritatea părților sale din următoarele motive: să presupunem că un corp ar consta din trei atomi, din care doi nu s-ar mișca, iar al treilea dimpotrivă , ar fi în repaos; atunci ar trebui și acesta să fie în mișcare, pentru că majoritatea părților lui ar fi în mișcare. În același mod dacă ar exista și un al patrulea atom și așa mai departe” (Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică 1975, p.128)
Pe lângă argumentele paradoxale și cele împotriva mișcării devenirii, megaricii au emis și o serie de argumente ce făceau referire la noțiunea de posibil. Ei considerau realul ca fiind singurul posibil, considerându-l ca fiind prezentul actualizat. Față de această concepție diodor Cronos introduce în argumentarea lui și noțiunea de viitor. Meagaricii intenționau să demonstreze valabilitatea doctrinei lor filosofice prin care susțineau că judecata nu este posibilă, pentru că nu este posibil să atribui un concept general unui lucru particular, deoarece conceptul diferă de lucrurile particulare. Unii dintre megaricii târzii mergeau până la negarea existenței ideilor generale.
Scopul artei dialectice a megaricilor era să demonstreze imposibilitatea de raporta conceptele unele la altele , de unde mai departe să rezulte imposibilitatea judecăților de orice natură.
Raționamentul ipotetic
Cu toate că documentele nu ne permit să stabilim începutul ți chiar modul de dezvoltare al al raționamentului ipotetic, este clar că megaricii au cunoscut această formă de deducție. Cu toate megaricii se ocupau în detaliu cu ceea ce astazi este cunoscut în logica matematică ca fiind teoria funcțiilor de adevăr, nu se poate identifica, din punct de vedere istoric pâna unde au mers ei cu cercetările în această direcție. În Schițe Pyrrhoniene (II, 110-112) Sextus Empiricus ne prezintă modul în care vedeau megaricii silogismul ipotetic: „ Philon spune că este un silogism ipotetic valid acela care începe cu o aserțiune adevărată și nu se termină cu una falsă (…) Diodor susține că este o propoziție ipotetică validă, aceea care nici n-a admis , nici nu admite să înceapă cu un adevăr și să se termine cu o eroare.(…)Alții, care introduc și noțiunea de coerență sau de conexiune afirmă că un silogism ipotetic este valid atunci cînd opusul consecinței sale contrazice propoziția sa antecedentă. (…) Dar cei ce judecă după semnificația implicită susțin că silogismul ipotetic este adevărat când aserțiunea sa terminală este virtualmente conținută în aserțiunea inițială”.
Bazându-se pe unele texte din Sextus Empiricus, Bochenski (op.cit., pp134-136) consideră că poate face o distincție a patru genuri de implicații, astfel:
1. Implicația philoniană, sau implicația materială, presupune că implicația a două propoziții este adevărată afară de cazul în care prima este adevărată și a doua falsă.
2. Implicația diodorică ce este arătată prinb propoziția ipotetică
3. Implicația conexă , este implicația strictă a lui Lewis care afirmă că: „ p implică q, dacă non-q este incompatibil cu p”. Această implicație unii o atribuie lui Chrysippos, dar Sextus Empiricus i-o atribuie lui Diodor
4. Implicația inclusivă, reprezintă, după cum o lămurește Sextus Empiricus, implicația ce este adevărată dacă propoziția implicată este conținută în mod potențial în prima propoziție.
De fapt aceste distincții fac referire la distincția dintre implicația materială și implicația formală, distincție cunoscută de stoici, preluată de logicienii scolastici și apoi redescoperită în timpurile moderne de Lewis.
Modalitatea propozițiilor
O altă problemă care a făcut obiectul ocupației megariceeste problema a ceea ce astăzi numim modalitatea propoziției. Din Metafizica lui Aristotel aflăm că meramegaricii identificau posibilul cu realul actualizat, rezultând de aici teza eleată a nemișcării absolute și a negării devenirii.Întraga problemă pivotează în jurul afirmației că „ nu există potență decât când există act”
W. și M. Kneale consideră că poate părea ciudat ca megaricii atât să să distingă modalitățile cât și să le discute foarte serios, atât timp cât posibilitatea se confundă cu necesarul și deci distincțiile dintre valorile modale nu mai există. Ca argument edificator asupra faptului că megaricii formulaseră o teorie a modalităților este un pasaj din lucrarea Commentarium in Librum Aristotelis a lui Boetiu „ diodor definește posibilul ca fiind sau ceea ce este sau ceea ce va fi , imposibilul ca ceea ce, fiind fals, nu va fi adevărat, necesarul ca ceea ce, fiind adevărat, nu va fi fals și non- necesarul ca ceea ce sau este deja fals sau va fi fals” – preluat Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică 1975, p.131
Școala eritreică
Fondatorul acestei școli este Fedon din Elis ( de unde și denumirea), același Fedon din dialogul cu același nume al lui Platon, care , după moartea lui Socrate, a chemat o parte dintre discipolii acestuia la Elis, astfel luând naștere o nouă școală și direcție filosofică. Despre activitatea filosofică a acestei școli avem foarte puține informații, încadrându-se astfel pe linia generală a tuturor școlilor regăsite sub denumirea de Micii Socratici, știind, totuși, că se înrudește prin concepții de școala megarică.
Școala cinică
Ca mai toate celelate școli mici-socratice și școala cinică se abate de la doctrina socratică. Această școală încearcă o fuziune între doctrina socratică, doctrina eleată și ideile sofistice. Fondatorii acestei școli au fost Antistene din Atena și Gorgias. Locul de reuniune al discipolilor lui Socrate era un gimnaziu numit Cynosargos, de unde și denumirea școlii.
Cinicii se îndepărtează total de doctrina socratică prin modul lor de gândire, deși pretindeau că redau doctrina maestrului în modul cel mai pur. Ceea ce au păstrat cu adevărat din filosofia lui Socrate, este teza prin care se susține că lucrul cel mai de preț pentru înțelept este virtutea, restul fiind indiferent, insă această indiferență față de orice altă știință decât a virtuții era motivată prin prisma considerentului că celelalte științe erau imposibile și inutile. „ Sunt inutile fiindcă simțul comuneste suficient pentru a pune pe înțelept în posesia virtuții. Sunt imposibile pentru că relațiile dintre lucruri sunt imposibile . Nu există generalul. Realul este numai ceea ce este individual, restul nu sunt decât nume ce desemnează o totalitate.” (Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică și Pedagogică 1975, p.134).
Previous answers to this question
This is a preview of an assignment submitted on our website by a student. If you need help with this question or any assignment help, click on the order button below and get started. We guarantee authentic, quality, 100% plagiarism free work or your money back.
Get The Answer